Nuvelistul – fragment

7. N     

        „Doamne, de-aş ajunge mai repede! Ploaia asta mă omoară. Trebuia ca tocmai azi să fie ziua în care Cosmin nu este disponibil. Urăsc asta!“
          De fapt nu mersul pe jos prin ploaia măruntă dar sâcâitoare o indispunea, dar mai bine zis avea o importanţă mai mică decât absenţa iubitului. Hotărâseră de ceva vreme ca în acea zi, după prânz, să meargă amândoi pentru a cumpăra un dar de nuntă pe care să-l ofere Angelicăi, viitoarea ei cumnată şi sora lui Cosmin. Fără intervenţia ei, probabil că ei doi n-ar fi fost împreună.
          Fără voie aproape, prinse a chicoti pe drumul plin până la refuz de o pânză compactă de apă care-i uda gleznele şi gambele fine.
          „Dacă azi scap fără o răceală, înseamnă că nimic nu mă poate atinge. Doar frigul ăsta care-ţi intră în oase până la măduvă.“
          -Hei! Tu de-acolo, de ce râzi? Te văd zi de zi, veselă şi zburdalnică, asemenea vrabiei, dar iarna grea abia vine, o să fie vai şi-amar de viaţa ta.
          Omul era cu certitudine nebun dacă-şi permitea s-o abordeze aşa direct, aproape molestând-o în plină strada din păcate aproape pustie. Privindu-l printre picăturile mărunte, dar foarte dese ale ploii care cădea necontenit, Poppy a realizat că avea în faţă un vagabond autentic. Paltonul care cu siguranţă cunoscuse cândva zile mai bune, bocancii scâlciaţi cu una din tălpi dezlipită, pălăria uzată cu boruri largi, faţa nerasă de luni bune, căruţul cu boarfe şi alte lucruri personale pe care-l mânuia cu palmele ascunse în mânuşi, dar cu degetele goale, toate sugerau că avea în faţă o persoană fără adăpost. Vârsta omului îi era imposibil s-o aprecieze. Putea fi oricare între patruzeci şi şaptezeci de ani. Dar erau două elemente care a făcut-o să nu se grăbească, forţând despărţirea de întâmplătoarea dar prea puţin agreabila întâlnire matinală. Vagabondul o privea cu doi ochi pătrunzători, cei mai ciudaţi pe care stagiara îi văzuse vreodată. Asta pentru că aveau culori diferite, unul verde ca smaraldul, celălalt căprui, amândoi de nuanţe impecabile.
          -Ce te holbezi la mine Cosânzeano? Ştiu că nu sunt Făt-Frumos, dar rămân totuşi o partidă de invidiat. Chiar şi pentru tine, şcolăriţo de la fabrica de tămăduitori.
          Rămasă ţintuită locului, apropiindu-se de omul care acum o fascina, Popeea îl privi din imediata vecinătate, descoperind un al doilea element care nu avea ce căuta în acel loc. Vagabondul purta la gât un fular de un alb imaculat din cel mai fin mohair, un articol de lux a cărui provenienţă nu putea fi decât decât dintr-un magazin pretenţios.
          -Nu l-am şparlit de pe o frânghie cu rufe puse la uscat, îi spuse aproape citindu-i gândurile. E un lucru personal pe care-l port o dată pe an, azi, douăzeci şi unu noiembrie, zi mare pentru credincioşi, dar zi tristă pentru mine.
          Omul devenise interesant, probabil că avea povestea sa, dar Poppy se grăbea, mai erau exact şase minute disponibile până ridicau condica de la poarta spitalului.
          -Fugi păsărică de toamnă, pacienţii tăi te aşteaptă, să-i tămăduieşti sau să-i ajuţi să ajungă cu bine pe tărâmurile Domnului. Pa şi salută-l pe iubitul tău care va veni mai repede decât crezi.
          Pentru o clipă, fata speriată a rămas ca pironită, dar omul deja dispăruse uluitor de repede, ca o nălucă înghiţită de ploaie. Poate ca fusese doar un vis, un miraj în deşertul de apă al toamnei târzii. Poppy s-a desprins cu greu, apoi din ce în ce mai rapid, a străbătut cei două sute de metri care o despărţeau de intrare. Sora-şefă Milena, căci aşa îi plăcea să fie abordată de inferiori, superiori şi studenţi, tocmai era pe punctul să pună condica în sertarul sigilat, dar în ultima clipă a zărit-o pe fată, dându-i posibilitatea s-o semneze, dar ameninţând-o cu degetul arătător şi nu în glumă, spitalul avea reguli stricte, tradiţionaliste, impuse de trei zbiri, directorul Daniel Mardale, medicul-şef Ruxandra Vornicu şi sora-şefă Milena Iovan. O trinitate dură, dar adevărata stăpână a locului era cea care tocmai o ameninţase. Dar Popeea avea şi ea un înger păzitor în persoana îndrumătorului. Carol Negrea, un traumatolog respectat de toţi, chiar şi de Milena, o acceptase ca studentă, la insistenţele lui Cosmin care-i era un fel de nepot prin alianţă. Cu siguranţă, dacă era vorba de un chirurg, neurolog sau neonatolog, s-ar fi putut spune că este vorba de nepotism, dar toţi studenţii fugeau de traumatologie ca de ciumă, aici fiind locul unde durerea era la ea acasă, iar procentul deceselor întrecea pe oricare altul din celelalte secţii ale spitalului.
Gândindu-se la locul pe care-l alesese cu ajutorul doctorului Negrea şi al iubitului, îşi aminti de întâlnirea de mai devreme cu vagabondul care părea atotştiutor. De unde Dumnezeu cunoştea lucrurile astea despre ea?
          La vestiarul studenţilor şi rezidenţilor, s-a potrivit să fie Domnica, o colegă de an, repartizată la chirurgie.
          -Bună dragă! Nu mai cunoşti lumea de când te-ai îmbârligat cu Negrea.
          -Dominique, de ce sună aşa de urât cuvintele tale? Hai să facem schimb, eu să fiu cu Ruxandra, tu să-l ai profesor pe Carol.
          -N-ai să vezi! Am glumit. Cred că profesorul tău Carol, n-a făcut vreodată sex cu o studentă. Cred că nici măcar Milena nu s-ar culca în pat cu el. Tipul miroase mereu a sânge şi rahat. Ptiuu! Să fie la tine!
          -Eşti nedreaptă, tipul este genial, improvizează mereu acolo unde alţii s-ar da bătuţi. Salvează vieţi mai mult ca oricine din spital.
          -Şi mai spui că nu eşti îndrăgostit de tip! Cosmin ştie!
          Cele două tinere s-au pornit imediat pe un râs straşnic. Domnica sau Dominique cum o numeau prietenii şi prietenele, era cunoscută ca o hâtră fără leac, din orice scotea o glumă care întreţinea atmosfera, chiar în cele mai tensionate momente.
          -Spune-mi fată, tu l-ai observat pe vagabondul care dă târcoale pe străzile din vecinătatea noastră?
          -Ala care cară mereu căruţul de super-market cu boarfe şi terfeloage? Cred că l-am văzut de câteva ori. Tipul este grobian, m-a făcut curvă şi amanta lui Sarsailă. I-am râs în faţă, dacă nu eram cu mama îi arătam să mă pupe undeva.
          De fapt Domnicăi îi mersese buhul că se lăsa sedusă de oricare persoană îi plăcea, bărbat şi femeie. Se afişa chiar a fi bisexuală, lăsând să înţeleagă că făcuse menage á trois cu îndrumătoarea Ruxandra Vornicu şi soţul acesteia. Bârfe picante despre studentă circulau în tot spitalul, iar Milena o privea cam chiorâş.
          -De ce nu-l întrebi pe Carol al tău? I-am văzut o dată împreună, la birtul din colţ. Trăgeau amândoi din ţoiurile de tărie şi parcă râdeau.
          -Doctorul Negrea să râdă? Este imposibil! Acum Dominique fac paşi. Nu vreau ca după Milena să mai primesc observaţii de la cineva. Te pup! Ne vedem la prânz în cantină.
          –Ciao mia cara! Dacă tu şi Cosmin vreţi un trois, sunt disponibilă.
          -N-ai să vezi!-îi întoarse Popeea cuvintele de mai înainte.
          S-a îndreptat grăbită spre sala de traume, dar Carol Negrea întârzia să apară. Boris Marinov, rezidentul rus din ultimul an, încerca să suplinească absenţa mentorulului. Numai că întâmplător s-au nu, alesese un moment rău. Două salvări aduceau răniţi dintr-un cumplit accident rutier. Paramedicii au transportat pe tărgi patru oameni în stare gravă, pe care-i stabilizaseră cu greu, al cincilea, un bărbat în floarea vârstei, nu mai avea nevoie de ajutor medical, decedase de cinci minute.
          -Tipul are certificat de donator. Să vină cineva pentru prelevare şi conservarea organelor. Şi doar voi doi nu sunteţi de ajuns pentru a-i salva pe ceilalţi patru. Unde-i Carol?
          -Sunt aici Biţică, ce te agiţi aşa? Doi merg direct în operaţie, doi la „Traume“. Aţi făcut treabă bună copii, le-aţi salvat vieţile! De-acum este munca noastră.
          Doctorul Carol Negrea era iubit de paramedicii de la Serviciul de Salvare. De-a lungul timpului petrecuse multe ceasuri din timpul său liber alături de ei, arătându-le diferite mijloace prin care puteau ţine în viaţă, măcar pe parcursul a câtorva minute în plus, pe tot felul de oameni afectaţi. Ba chiar pe câte unul îl aducea în sala de operaţii stârnindu-i interesul să înveţe mai departe şi să continue cursurile facultăţii de medicină. Era el însuşi un bun profesor, dar mai presus de toate era un om bun.
          Popeea era sigură că pot face faţă fără intervenţia medicului-şef chirurg, Ruxandra Vornicu. Deşi cu răni grave, oameni fuseseră reparaţi la timp, iar daune în timp nu vor fi.
          -Se vor vindeca repede. Bună treabă Boris şi bună treabă Poppy. Azi, amândoi, aţi trecut un examen greu.
          Rusul care era un timid iremediabil, s-a înroşit imediat. Carol nu era omul să glumească şi s-a simţit împins în cercul atenţiei celor care participaseră la salvarea celor două suflete.
          -Bravo herr doktor! Azi ai văduvit cerul de doi îngeraşi!
          Pe nesimţite, ca o umbră a Ruxandrei Vornicu, apăruse Domnica şi un pic geloasă pe gloria de moment a tânărului rezident, l-a tachinat în limba maternă a acestuia.
          -Am venit şă prelevăm organele celei de-a cincea victime, cea decedată. Analizele preliminare ale sângelui şi urinei au stabilit că sunt în stare perfectă, cu excepţia părţii de sus.
          Ruxandra de fapt i se adresase numai lui Carol, dar oamenii o priveau fascinaţi, femeia arăta impecabil în combinezonul verzui al chirurgilor, cu bandana multicoloră pe frunte şi legătura de acelaşi model sub care-şi adunase părul natural roşu ca focul, niciodată vopsit deşi ajunsese în preajma vârstei de cincizeci de ani.
          -În zece minute vine un reprezentant al echipei de transplant pentru a transporta inima şi plămânii donatorului. Omul a murit la timp ca să salveze o mamă a doi copii.
          -Mai multă decenţă Toma Domnica!-o dojeni Carol. Iar tu Ruxandra, ai grijă de studenta ta, cam calcă deseori lumea pe coadă.
Boris însă, i-a luat apărarea imediat.
          -Şefule, are dreptate! Tipul salvează pe cineva important, redă copiilor o mamă care n-avea şanse dacă el scăpa.
          -Jocul vieţii şi-al morţii din blestematele de spitale. Mi-aş fi dorit mai bine să fiu medic de ţară. Spune-mi Ruxandra, cine conduce echipa de transplant?
          -Diana Athanasiu-Comnen, tipa cu studii în America şi proptele la cel mai înalt nivel. Cumnatul său este mentorul şi directorul spitalului unde se face transplantul. Se pare că dispun de aparatură de ultima generaţie, Octavian Comnen este un om cu relaţii în toată lumea.
          -Ăsta-i tipul cu nevasta ucisă în Africa?
          -Da Carole, dar s-a recăsătorit cu o psiho-terapeută şi împreună cu ea, locuiesc cei cinci copii ai doctorului.
          -Gata, aţi terminat munca voastră aici, acum cărelu că vine ploaia!
          -O zi bună şi ţie, doctore!
          -Să ai parte de o după-amiază agreabilă Ruxandra!

Colierul Penelopei – fragment

6. CP

 
Apa unduia lin sub zorii unei dimineţi care parcă nu mai venea. Luna era încă stăpâna magnificului loc, unde trei ape surori se despărţeau pentru ca două să se reunească opt mile mai la vale.
Pescarului nu-i păsa că Soarele nu se arătase pe bolta cerească. Până să răsară mai era ceva vreme, iar el avea multe lucruri de făcut. De pildă, să desfăşoare plasa blestemat de deasă, mreaja pentru albitură măruntă: oblete, plătică, roşioară şi poate vreo mreană mai răsărită. Ochiurile mici, capcane mortale pentru peştişorii zglobii care populau din belşug bătrânul fluviu, îi dădea mari bătăi de cap, încurcăturile lor nelăsând plasa să se desfăşoare fără ca vreun nod să nu se încurce cu altul. Mreaja era veche şi peticeala pe care fusese nevoit să i-o aplice îi adusese unele prejudicii funcţionale. Nici ochii lui  care văzuseră multe, nu mai erau ca în tinereţe. Câteodată, igliţa îi aluneca pe lângă locul ţintit, iar el nu mai avea suficientă răbdare să desfacă nodul nedorit, astfel încât reţeaua din aţă sintetică arăta precum un ciorap cârpit de o babă chioară.
Un bâtlan tinerel, dintr-un cuib aflat dincolo de lăstăriş, a spart liniştea zorilor cu ţipătul ascuţit al puiului căruia îi era foame. Probabil că mama sa îl abandonase căutându-şi alt loc de clocit pentru seria următoare de pui.
„Aşa i-a dat Dumnezeu rostul, gândi bătrânul pescar. Prea plăpând să-şi caute singur hrana e condamnat, fie să moară de foame, fie să devină imprudent, să părăsească cuibul, devenind el însuşi hrană pentru altă sălbăticiune. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru amândoi, cel puţin el este scutit de un chin suplimentar. Ce naiba caut eu aici? Am avut în buzunar cheile Raiului şi le-am lăsat în antecamera Iadului.“
Stăpânit de o ciudă sinonimă cu durerea, pescarul aruncă aproape de locul în care apele se despărţeau, ultima bucăţică a plasei, cea legată de lotca sa cu douăzeci şi unu de crivace. Era în dreptul promontoriului unde începea Ostrovul Rusului, loc în care ancoră ambarcaţia bătrâna ca şi el, de un ciot înfipt în mal. Privi plutele mrejei, pe care curentul molcom le împingea spre mal şi ştiu că n-avea mult de aşteptat. Se rugă lui Dumnezeu ca întotdeauna, nu să-i umple plasa de peşte, ci doar să-i dăruiască atât cât avea trebuinţă, el şi ai săi. Era o cerere un pic superfluă, oricât noroc ar fi avut, întotdeauna ceva pe deasupra nu era de refuzat. De fapt, dacă se gândea bine, avea şi vreo cinci vârşe, potrivite în locuri numai de el ştiute, pentru bucăţi mai mari; ciortani, avaţi, şalăi şi de ce nu, poate un somotei mai răsărit. Nici o cegă sau morunaş n-ar fi de lepădat, cine-i captura câştiga bani buni de la misiţii care la rândul lor, îi vindeau restaurantelor de fiţe din Capitală. El n-avea nevoie de misiţi, cei doi nepoţi deţineau chiar ei un magazin de vânzare al peştelui, chiar în mijlocul oraşului. Dacă avea o captură mai deosebită, nepotul cel mic, Virgil, se deplasa în doi timpi şi trei mişcări cu o dubă izotermă. Oricum făcea drumul de două ori pe săptămână pentru a ridica surplusul de peşte al bunicului, dar şi al altor pescari profesionişti.
Venise vremea să scoată mreaja când primele raze ale soarelui străpungeau cerul tocmai dincolo de bătrânii munţi ai Dobrogei. Se opinti, plasa era mai grea decât de obicei şi se gândi că nu era povara peştelui, probabil că un obiect adus de Dunăre, se în încurcase în ea. Dar se înşela. Era o namilă de crap, rotund ca Soarele care tocmai se arătase pe cer, galben pe spate precum aurul, având cam patruzeci de ocale. Se zbătea cu furie în plasă, dar din păcate pentru el, mai rău se încurca în aţele nodurilor puse neregulat.
-O să fie un chin să-l descurc fără să stric mreaja!
Îşi spusese gândul cu voce tare, ca şi cum crapul l-ar fi înţeles. Avea mustăţi lungi şi groase, asta însemnând că era foarte bătrân.
„Poate că este mai bătrân decât mine, dar cu siguranţă nu prea înţelept dacă a căzut într-o aşa ieftină capcană. Ăsta poate merge la un restaurant pescăresc, bucătarii de acolo ar scoate un minunat borş pescăresc din căpăţână, coadă şi măruntaie, iar burta şi spinarea la grătar, poate ar sătura un pluton de hămesiţi.“
Uriaşul din plasă deschidea gura ritmic, pufăind şi sufocându-se în afara mediului său de viaţă. Deodată bătrânul se întristă mai tare şi privindu-i ochii, fu cuprins de o milă subită.
„Creatura Domnului ca şi altele, poate un pic mai aleasă, iar eu ce fac?Planuri să-l vând ca să devină hrana unor haini!“
Simţi un impuls de nestăvilit să-l elibereze şi să-l redea Dunării. Nu ştia cum, dar se trezi descurcându-l din reţeaua nodurilor şi să vezi minune, totul se petrecu neaşteptat de uşor şi repede. Crapul nu se zbătu de loc, nici măcar atunci când s-a opintit să-l arunce dincolo de marginea lotcăi. Apa clipoci a plesneală, suportându-i cu rezistenţă greutatea puţin amplificată de forma ca un disc, dar până la urmă l-a primit în undele familiare. Dar peştele nu părăsi locul, înnotând o vreme alături bătrân şi barca sa.
„Trebuie să fi înnebunit dacă am renunţat la o asemenea captură. Cel mai bine ar fi să-mi ţin gura şi să nu povestesc nimănui despre neghiobia mea. Al naibii crăpălău, mi-a gonit albitura din mreajă şi acum se zbenguie vesel aproape de barcă.“
Îi făcu semn fals ameninţător cu arătătorul, dar în sinea sa se bucura, căci făcuse ceea ce nu putea fi decât drept, redase libertatea unei fiinţe a Domnului.
A uitat de crap în următoarea jumătate de oră, chiar din momentul în care a dibuit locul unde pusese prima vârşă. Trăgând-o cu precauţie nu i-a venit să-şi creadă ochilor. Un somotei frumuşel, un mic porcuşor al adâncurilor, cam de mărimea unui picior de adult, nu reuşea să găsească locul de ieşire. Asta era tocmai rău pentru el şi bine pentru bătrân, proprietarul capcanei pentru chiriaşii apelor.
„Pe tine nu te mai eliberez, doar trebuie şi eu să trăiesc din ceva şi în plus, baba mea trebuie să pună pe masă o bucată de carne. Asta-i menirea ta!“
Desfăcu priponul în care fixase vârşa şi o trase în barcă. Avea să se ocupe mai târziu de recuperarea conţinutului pentru că acum trebuia să cerceteze celelalte capcane.
Soarele ieşise binişor din ape dincolo de linia orizontului, iar ziua se anunţa călduroasă, dar bătrânului nu-i păsa. Curând a tras în dreptul micii cabane pescăreşti din aval de promontoriu Ostrovului Rusului. Barca se îngreunase vizibil, alunecând fără zgomot cu trincheţii vâslelor la doar două palme de apă. Bătrânul avea în ea peste o sută de kilograme capturi alese, somoteiul, două cegi şi un morun imens, scos din vârşa mare.
Cu barca lângă mal, a purces s-o amaraze în debarcaderul improvizat, construit cu ajutorul prietenului său, Drăghia Calomfirescu. Îi unea o prietenie de peste treizeci de ani şi o dragoste faţă de aceste locuri egalată doar de seniorul Insulei, generalul Apolodor Comnen, părintele acestor locuri.
„Fie-i ţărâna uşoară şi somnul dulce alături de femeie, că buni oameni au mai fost! Am să dau ceva de pomană pentru sufleţelele lor. Baba o să facă din capul, coada şi măruntaiele cegăi cele mici, un borş, iar bucăţile o să le prăjească. Ne ajunge şi nouă, dar trimitem şi la casa lui dom’ arhitect un ceaunaş cu zamă şi un coş cu prăjelniţă. Numa’ să fie cineva în casă.“
Cât privea restul de peşte, avea să-l vândă nepoţii pe bani buni în Bucureşti. Cel mic, Virgil, îi dăduse o drăcie, o cutiuţă neagră despre care îi spusese că este telefon. Dacă avea nevoie de ceva, trebuia să apese două taste pentru deblocare, apoi să ţină presată tasta cinci.
„Tataie, chiar dacă nu răspund imediat, ştiu că m-ai apelat şi te caut eu imediat ce am vreme!“
Acum chiar era cazul să-l apeleze şi să-l cheme aici. Îşi făcu în gând socoteala, erau ceasurile zece, până la trei după prânz putea să ajungă aici, dar de plecat n-o putea face decât dimineaţa următoare, bacul se închidea la patru. Se bucura în sinea sa că îşi va revedea nepotul preferat, nu că n-ar fi ţinut la Ovidiu, fratele mai mare al acestuia, dar de cel mic se ataşase.
Rândui peştele capturat în lăzile din lemn căptuşite cu rogojini şi aruncă cu lopata gheaţa sfărâmată şi scoasă din beciul adânc. Avea o cantitate imensă, suficientă să-i ajungă toată vara, până toamna târziu, când frigul va fi suficient de rece să nu mai fie nevoie de bulgării albi. Cega pe care pusese ochii, o lăsă la vedere ca să o curăţe. Era cu adevărat o captură frumoasă, încă era vie şi acelaşi sentiment de milă îl cuprinsese. Dar doar o clipă de slăbiciune, nimic mai mult, aşa că puse mâna pe cuţitul pescăresc ascuţit ca briciul, având plăsele rotunde din lemn de corn şi se aşternu pe treabă, hotărât să sfârşească repede. Alese dintr-o ladă cu albitura prinsă în ziua precedentă, vreo cinci ocale de peşte, sabiţe, plătici, mrene, chiar trei avaţi mai răsăriţi, „aşa, ca să iasă borşul gros şi gustos“, şi curăţă cu răbdare, iar apoi le dădu prafuri de sare la fiecare bucăţică.
După un ceas de muncă a terminat corvoada plicticoas, dar necesară, şi, chiar în acel moment, a sunat telefonul. Îşi spălă mâinile în cazanul cu apa leşioasă, se limpezi, apoi se şterse cu o lavetă. Răspunse la cel de-al patrulea semnal de apel. Era Ovidiu, nu Virgil şi bătrânul, învingându-şi dezamăgirea, îi povesti acestuia în variantă prescurtată ce dimineaţă minunată avusese.
„Tătăicule, Gil nu este disponibil. Şi cu el s-a întâmplat ceva ciudat, dar minunat, în zorii zilei. El nu poate veni, dar mă reped eu dacă spui că este ceva urgent. Nu te supăra pe bunul meu frate, va veni cât de repede va putea.“
Era bine şi aşa, dar bătrânul era un pic supărat, Virgil nu-l mai vizitase de la Bobotează, dar totuşi va veni Ovidiu, iar acesta tot nepot îi era şi baba de nevastă-sa, chiar îşi îndrăgea nepoţii fără vreo preferinţă anume.
„Să vină dar, uşile casei îi sunt deschise lui Ovidiu. Numa’ că trebuie să car peştele aista la bucătăria babei mele!“
Avea o raniţă militărească primită de la Dragu şi o spinare zdravănă cu toate că împlinise şaptezeci de ani. Erau de mers cam două mile cu douăzeci şi cinci de kilograme în spate. Străbătu distanţa cu paşi siguri, în mai puţin de o jumătate de ceas.
 

Casa dintre ape – fragmente

3. CDA

           Casa din Mântuleasa era cufundată într-o beznă rău prevestitoare. Tavi putea să adulmece nenorocirea care parcă plutea în aer. O înlocui pe însoţitoare la volanul maşinii, pentru a putea parca în garajul prea strâmt pentru Audi-ul său. Enid a luat o parte din sacoşele pline cu achziţiile făcute, iar el a însoţit-o pe scara care ducea din garaj în interiorul casei.

Maria stătea pe un scăunel şi de la prima vedere, după expresia feţei, îţi puteai da seama că se întâmplase ceva rău, chiar foarte rău.
-Tavi, mamă, nu ştiu cum să-ţi spun. S-a întâmplat ceva cumplit.
-Mamă, să nu-mi spui că este vorba de copii!
-Nu iubitule, copiii dorm. Cu tatăl tău s-a întâmplat, cu Traian al meu. Este mort băiatule, la telefon mi s-a spus că a murit asfixiat cu gaze după noaptea trecută. Azi a trecut pe la el prietenul său, avocatul Daniel Ioanid, a sunat, el n-a răspuns, dar simţind mirosul de gaze, a chemat administratorul care avea o cheie de rezervă şi după ce au intrat în apartament, l-au găsit fără viaţă. Vai, ce durere simt acum, bietul Traian!
Cei doi nou-veniţi ascultau împietriţi relatările Mariei, apoi brusc, doctorul realiză că după ce o pierduse pe Jess, mai pierduse o fiinţă la care ţinea, tatăl său. Era o lună a nenorocirilor şi el pe care toţi îl credeau o stâncă de neclintit în faţa  tuturor intemperiilor, se prăbuşi pentru a doua oară în aceeaşi zi. Căzut la pământ, plângea şi-i chema pe cei pierduţi. Era sfâşietor pentru cei care-l priveau, mai ales că erau singurii care i-au rămas alături de cei trei copii prea mici ca să înţeleagă.
I se mai comunicase fostei soţii, că deocamdată trupul neînsufleţit al fostului arhitect Traian Comen, era în custodia Institutului Medico-Legal, dar începând cu ziua ce va veni, puteau să demareze formalităţile pentru funeralii. Mama şi fiul fiind în imposibilitate de a face acest lucru, cea care a preluat răspunderea înmormântării, a fost Enid. Aveau să facă o noapte albă cu toţii, dispariţia tatălui şi fostului soţ, lăsând un gol imens.
Deşi divorţaţi de zece ani, soţii Comnen păstrau o legătură ciudat de vie, bărbatul întreţinând-o pe Maria în continuare, până ce fiul său a preluat ştafeta. Făceau cu regularitate aniversările în familie, chiar sărbătorile de Crăciun şi Paşti. De multe ori împreună cu cele două femei, mergeau în vizită la casa de vacanţă din Ostrovul Rusului, unde locuise bunicul Apolodor. Deseori, Traian era şi el prezent. Petreceau ore minunate în compania lor. Acum amândoi erau morţi şi dintrodată, Maria realiză că de fapt fostul său soţ comisese o sinucidere. Era prea pedant să uite gazele pornite. Ştia şi cauza sau cel puţin o bănuia. După divorţ, nu se mai recăsătoriseră, dar motivele fuseseră complet diferite. Ştia cu certitudine că bărbatul ţinea la ea, din această cauză nu reuşise să-şi apropie vreodată pe cineva suficient pentru a-şi uita fosta nevastă. Până ieri, nici măcar nu se împăcase cu ideea că familia din Mântuleasa era pierdută pentru totdeauna. Dar în viaţa arhitectului survenise ceva care i-a dat blestematul impuls de a face acest funest ultim act. Dorea să-şi ţină aceste gânduri numai pentru ea, Tavi fiind prea dărâmat ca să mai audă aceste lucruri. Se apropie de dragul ei băiat şi-l mângâie cu toată iubirea de mamă pe care i-o purta.
Tavi a dat semne că-şi revine şi primul său gest a fost de a se duce la duş. A lăsat minute în şir apa când fierbinte, când rece, să-i biciuie trupul bine făcut. Începea să gândească logic şi ajunsese la o concluzie asemenea celei a mamei, tatăl său se sinucisese. Nu trebuia găsită o cauză şi efectul ei plutea în aer de multă vreme, acum probabil venise impulsul de a trece la fapte. Ştia pentru că şi el se gândise să comită un act asemănător. Dacă n-ar fi avut copii, probabil că nu s-ar fi agăţat de viaţă. Îşi aminti de spusele lui Lenny de mai devreme, trei generaţii de bărbaţi Comnen, legate de un factor comun, decepţia în iubire. De fapt erau patru generaţii dacă-l punea la socoteală şi pe Radu Comnen, cel părăsit de soţia sa Hypatia, străbunica lui Tavi.
După ce s-a ras, a luat o pijama şi un halat, reîntorcându-se la Maria şi la Enid, observând că femeile plângeau una pe umărul celeilalte. În această ipostază era cheia destinului tatălui său. Mama, fără discuţie că ţinuse la el, dar nu-l iubise niciodată pentru că iubea pe altcineva.
…………………………………………………………………………………………………………
Cele două maşini de teren au străbătut distanţa până la casa dinOstrovul Rusului în mai puţin de trei ore, dacă s-ar lua în considerare timpul pierdut în aşteptarea bacului plutitor cu care au traversat braţul Borcea. Fusese o primăvară fără prea multe precipitaţii, traseul de zece kilometri pe care au rulat deasupra digului era uscat asemenea unei piste asfaltate. Mai greu a fost cu străbaterea porţiunii de pădure, dar era un drum scurt şi au ajuns rapid în perimetrul celor treizeci de hectare ale proprietăţii, destinaţia finală. Casa era amplasată la extremitatea sudică, la câţiva metri de locul unde Dunărea se împărţea în trei braţe. Locul avea o frumuseţe stranie, un pic nepământeană privită prin ochii neobişnuiţi cu asemenea peisaje. Într-o parte spre Răsărit, despărţită de braţul Dunărea Veche, se afla Dobrogea cu podgorii până-n apropierea malului situat la oarece înălţime de apă. În zare, munţii ei erau bine conturaţi. O mică insuliţă marca locul unde celălalt braţ mare, Borcea, era despărţit în două pe mai puţin de trei kilometri. Localnicii au denumit şuvoiul de apă, vremelnic pierdut de fratele mai mare, Râul. Insula vecină era complet nelocuită, fiind acoperită în totalitate de o pădure deasă.
Aceasta era imaginea cu care au luat contact cei abia sosiţi. Pentru câţiva dintre ei, era o premieră absolută escapada în aceste locuri. Alţii fuseseră oaspeţi vremelnici, cunoşteau locul, dar nu şi casa, pentru că atunci când au poposit aici construcţia era încă în toi. Numai pentru Octavian Comnen locul era familiar. Dar la rândul său se simţea emoţionat pentru că aici se păstrau multe amintiri. Locul ales de bunicul său, unde împreună cu fiul său, tatăl chirurgului, ridicaseră această semeaţă construcţie care purta o magie aparte, sesizabilă oricui.
Uimitoarea realizare arhitecturală care purta amprenta lui Traian Comnen, şi modul cum bunicul Comnen regularizase malurile apărându-le de furia apelor Dunării, nu putea lăsa nimănui decât o amintire de neşters. Casa sprijinită pe opt piloni adânc încastraţi în sol, situată la o înălţime apreciabilă faţă de apa care o înconjura pe trei laturi acoperite cu mii de tone piatră din munte şi sute de stabilopozi, era construită pe trei etaje la care se adăugase o terasă parţial acoperită, o adevărată glasshouse. Arhitectul o proiectase şi o construise după un plan îndrăzneţ pe care unii dintre confraţi l-ar fi calificat drept irealizabil. Talentul acestui visător la care se adăugase tenacitatea tatălui său, au dus la finalizarea acestui proiect.
Un bărbat în vârstă, îmbrăcat modest şi însoţit de un câine de statură mare, le-a ieşit în cale şi nu s-a sfiit să-i întâmpine cu căldură. Era un cunoscut al familiei Comnen şi cel care se îngrijea de casă în lipsa lor.
-Bună ziua, oameni buni! Bine aţi venit la Casa dintre ape.
-Să trăieşti, Nea Drăghia, cum o mai duci cu sănătatea, inima te mai supără?
-Dom’ doctor, mă supără câteodată şi simt că Mărioara mea mă cheamă la ea. Dumnezeu s-o ierte, că a fost o nevastă tare bună şi harnică, dar săraca de ea s-a stins atât de tânără.
-Tataie, îmi pare foarte rău. Am să-ţi dau o veste tristă. Şi tatăl meu a plecat dintre noi, săptămâna trecută.
-Dumnezeu să-l odihnească şi pe el lângă dom’ general. Păcat că pleacă dintre noi asemenea oameni buni.
-Uite, Nea Drăghia, am venit împreună cu familia şi câţiva prieteni să stăm o săptămână aici. Avem destule provizii, dar te rog, dacă vom avea nevoie de câte ceva, să ne ajuţi să le aducem.
-Costache pescuieşte în vale. Sunt câteva zile de când s-a ieşit din prohibiţie. Dacă face vreo captură mai deosebită, o să-i spun să o aducă aici. Nea Mincu are deschis magazinul toată ziua, mi-a lăsat un număr de telefon.
Tavi adăugă în agenda telefonului noul număr. Bătrânul i-a condus pe oaspeţi până la intrarea în casă. De o parte şi de alta a potecii amenajate drept alee, oaspeţii au remarcat extraordinara încadrare în decorul natural al suprafeţei ce aparţinea proprietăţii. Cândva, în acest loc fusese o poiană, iar singura modificare importantă făcută de constructori, consta în dispariţia copacilor de pe maluri, care au lăsat locul elementelor de stabilizare. Mai apăruse un spaţiu cu o mică piscină şi o mini-plajă acoperită cu nisip, desigur un loc de joacă pentru copii. În iarba lăsată să crească natural, o mulţime de flori de toate culorile erau o încântare pentru ochii care le priveau.
Oaspeţii şi gazda, au trecurt printr-un salon mobilat simplu, înainte de a pătrunde într-o încăpere imensă, care acoperea jumătate din suprafaţa nivelului. Tavi a lansat invitaţia, să ia câte o răcoritoare sau un pahar cu apă rece. Copiilor le-a oferit lapte bătut şi câte un dulce.
După ce s-au relaxat cu toţii, le-a dat explicaţii legate de spaţiile destinate fiecăruia dintre cei prezenţi.
-După cum vedeţi, vila este construită pe trei nivele şi o terasă situată peste caturi. Spaţiile de dormit pentru toţi sunt la etajul întâi. Mama şi Enid vor ocupa prima cameră, bunica şi Fifi pe cea de a doua, iar cea de a treia este rezervată lui Lenny şi Regina. Copiii vor dormi cu toţii în camera de la capătul holului care dă spre sud. Eu mă voi caza în oficiul de la parter. Tot aici sunt bucătăria şi holul în care stăm, pe care le vom folosi drept sufragerie, în funcţie de preferinţă. Putem lua masa şi pe terasa din dreptul bucătăriei. Tot la parter sunt amplasate două biblioteci, una de lectură şi alta de lucru. Prima vă stă la dispoziţie total, însă în cea de a doua vă rog să nu intraţi. Am rezervat-o pentru şedinţele de terapie pe care le voi face cu Regina. Şi să mă iertaţi dacă am omis, trebuie să vă spun că fiecare cameră dispune de propriul grup sanitar. Am să mă ocup imediat şi de bagaje, vă rog să-mi acordaţi câteva minute.
Împreună cu Nea Drăghia şi însoţitorul acestuia, un băiat foarte tânăr, au adus rapid bagajele în casă. Bătrânul îl prezentă pe Călin drept nepotul său şi le rugă pe femei să-l cheme prin intermediul acestuia dacă doreau să viziteze împrejurimile. Spre seară a venit fiica lui Nea Drăghia şi mama lui Călin. Fusese trimisă de bătrân să le ajute la treburile casnice sau la supravegherea copiilor. Totul fusese aranjat în ajun pentru ca grupul să se poată bucura de un sejur cât mai plăcut în aceste locuri.
…………………………………………………………………………………………………………
Rămaşi singuri, cei doi au contribuit în egală măsură la stingerea tăciunilor, oarecum cu stângăcie. Regina s-a ciocnit fără să vrea de Tavi atunci când îi dădea găleţile cu apă scoase din Dunăre. Nu le aducea de prea departe şi nici întuneric total nu era, felinarul bătrânului Nea Drăghia şi Luna plină, luminau suficient de puternic. În realitate Regina era emoţionată, până şi cel mai subţire firişor de nerv era într-o stare de suprasarcină. Asta o făcea să pară stângace, nu era ceva elaborat dinainte. Ştia că trebuie să spună ceva care să-i mascheze emotivitatea, ceva curajos, o iniţiativă care s-o convingă şi pe ea însăşi că va reuşi să se autocontroleze.
-Spuneai ceva despre un loc magic. Este departe de aici?
-Ar fi necesară o barcă să ajungem acolo mai repede. Şi prin pădure există un drum, dar ziua ne-ar lua un ceas, iar noaptea poate două să-l străbatem.
-Două la dus, două la întors, cam prea mult, dar spune-mi merită cu adevărat să ajungem acolo?
-Dacă merită? O clipă de odihnă şi relaxare acolo, valorează mai mult decât oboseala celor patru ceasuri de mers.
-Ei bine, atunci să mergem, pe unde o luăm?
-Aici în dreapta începe drumul, este o potecă lărguţă care pe măsură ce intrăm în pădure se îngustează. Luăm cu noi felinarul, o pătură şi două sticle de vin în coşuleţ. Astea ne vor da curaj atunci când vom obosi. Dar piciorul ce-ţi mai face? Te simţi aptă de drum?
-Totul este OK. Hai să pornim. Sper să nu se supere pe noi cei din casă dacă lipsim… trei sferturi din timpul nopţii.
Octavian se uită pe ceas, era fix ora zece. Ştia că vor lipsi cel puţin şase ore, poate chiar mai mult, dacă vor face popasuri mai dese. Îşi spuse „cine naiba a mai văzut o excursie în toiul nopţii?“. Pe Insulă se petreceau cu adevărat fenomene stranii.
Drumul a fost mai uşor decât credeau. De-a lungul potecii, pe stânga şi pe dreapta, licuricii le luminau calea în bezna pădurii. Era ca în zilele Crăciunului din poveştile frumoase pentru copii. N-au simţit niciun pic de oboseală, au oprit doar o dată ca să-şi astâmpere setea din izvorul apropiat locului către care porniseră. La marginea pădurii, într-o poieniţă aflată chiar lângă apă, Tavi a întins pătura şi s-a trântit cu faţa în sus, admirând minunata boltă cerească, cu miliardele de stele punctând în toate direcţiile.
-Am ajuns, acum hai să ne odihnim un pic! Priveşte cerul, este o imagine pe care nu o poţi vedea în altă parte. Planetariumurile sunt nişte glume sărace în comparaţie cu originalul de aici.
Imaginea era inegalabilă şi unică în felul său. Regina îl imită pe însoţitor şi se aşeză la rândul său cu faţa la cerul nopţii. Stăteau acum amândoi aşa fără să mai rostească un cuvânt, cu suflul revenind la normal după efortul făcut. Dintr-o dată Tavi o întrebă.
-Gina, ai chef de o baie în timpul nopţii? Vreau să-ţi arăt cum apa curge invers în acest loc.
-N-am costumul de baie pe mine, dar dacă insişti şi nu te superi, voi face baie goală. N-ar fi o premieră, am făcut-o cândva, în vremea studenţiei.
-N-o  să-ţi pară rău. Senzaţia pe care o simţi când apa curge pe lângă tine, te înfiorează şi te înviorează în acelaşi timp. O să intru eu mai întâi, nu trebuie să te temi, în apă nu sunt pietre, nisipul plajei continuă metri în profunzime spre marginea şenalului navigabil.
Se dezbrăcă rapid şi rămase gol-goluţ în faţa ei fără a-i da senzaţia de ruşine. Regina îi admiră corpul atletic bine proporţionat, fără nicio urmă de grăsime şi cu podoaba virilităţii descoperită. Se dezbrăcă dezinhibată, iar acum Tavi era cel care-i admira trupul de nimfă plinuţă. Luna proiecta razele argintii asupra celor două sculpturi vii pe care dacă vreun călător nocturn le-ar fi observat, ar fi crezut că un zeu şi o zeiţă descinseseră pe Pământ tocmai în apele Dunării, ca să se îmbăieze împreună. Erau cuprinşi de o veselie frenetică, se putea observa uşor că scăldatul în miez de noapte îi transformase în doi copii mari. Adâncimea apei era mică, nivelul ei abia dacă depăşea un pic linia sânilor Reginei. O uşoară senzaţie de răcoare acompaniată de furnicăturile datorate frecării apei de trup, nimic neplăcut, ci dimpotrivă, energia în stare pură care încărca două trupuri ajunse aproape de o fuziune firească în acele condiţii, le induceau amândurora o stare aparte. Simţeau nevoia stringentă de împreunare, nu se gândiseră mai înainte că aici va duce strania aventură de la cumpăna zilelor. Se apropiară cu lentoarea adecvată acestei situaţii, degetele s-au atins, apoi palmele, braţele şi în final trupurile. Buzele au desăvârşit actul preludiului într-un sărut lung şi pătimaş, ea îşi încolăci braţele şi picioarele jur, împrejurul trupului său, asemenea un fantastic şarpe şi cetatea de sub apă şi-a deschis porţile, primind cavalerul triumfător care a pătruns numaidecât în ea. N-a fost doar extaz, a fost multitudine de orgasme, de care mica nimfă nu mai avusese parte până atunci. Înainte de a fi noaptea lui Tavi, fusese noaptea Ginei, sosise în fine timpul să se simtă desăvârşită. Toate acestea le datora bărbatului ăsta, pacient şi curant, pentru că el era cel care o adusese pe acest pământ cu adevărat fermecat.
După ce au repetat hârjoneala copilărească alternând-o cu dragoste pasională, cei doi au părăsit apa intrând în pătură. Straniul cavaler al nopţii, luă o sticlă de vin din coşuleţ, îi scoase dopul şi o pasă prinţesei sale. Au băut-o împreună şi nu s-au oprit până ce nu au golit-o în întregime. Apoi au adormit unul în braţele celuilalt, în locul unde bărbatul a regăsit integral pofta de viaţă, iar femeia şi-a început-o cu adevărat.
…………………………………………………………………………………………………………………………
După moartea mamei mele, m-am decis la sugestia ei, să scriu în aceste caiete întreaga poveste a vieţii mele şi a celor care au fost implicaţi în ea, mai mult sau mai puţin. De fapt, dacă mă gândesc bine, va fi o întreagă cronologie de familie şi cu toate că îmi dau seama de dificultatea de a discerne cu acurateţe faptele, mai ales cele care s-au desfăşurat în perioada copilăriei mele şi a îndelungatei absenţe din ţară. Obiectivitatea şi lipsa unor aprecieri părtinitoare, cred că-l vor face pe cel care va citi, să aprecieze la o adevărată valoare evocarea vremurilor, locurilor şi evenimentelor care mi-au marcat viaţa. Datorez acest lucru mamei mele care mi-a oferit pe patul de moarte, de-a lungul a trei săptămâni, amintirile ei de-o viaţă.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Nu împlinisem încă zece ani, când mama l-a părăsit pe tatăl meu. Părăsindu-l pe el, m-a părăsit şi pe mine. A fost o decizie dureroasă, care mi-a lăsat un gol imposibil de umplut de oricare femeie ar fi adus-o în casă tatăl meu. Atunci n-am putut înţelege motivaţia ei pentru acest gest incredibil, dar în timp, odată cu maturizarea, lucrurile au prins contur şi s-au clarificat.
Ca orice băieţel aflat încă la vârsta a inocenţei, o adoram pe cea care-mi dăduse viaţă, mă alăptase, cea pe cea lângă care crescusem şi eram sigur că mama mă iubea şi ea. În acel an blestemat, lumea în care păream aşa fericit alături de părinţi, s-a prăbuşit şi după o despărţire cu multe lacrimi din partea ei şi cu mine complet nedumerit de ceea ce se întâmpla, se deschidea un capitol nou în viaţa mea. Atunci încă nu ştiam că n-aveam să-mi revăd mama decât peste cincizeci şi şapte de ani. Eram la vârsta când nu mai puteam fi minţit, deja ştiam că oamenii se despart, dar nu credeam că şi părinţii mei vor ajunge aici. Totul părea în regulă, nu-i auzisem certându-se vreodată, nici măcar nu ridicaseră tonul când eram de faţă. Mai târziu, tata mi-a spus versiunea lui despre acest eveniment care mi-a dat viaţa peste cap. Între soţi nu existase niciun fel de sentiment, încă de la începutul relaţiei lor. Căsătoria fusese un aranjament pus la cale de părinţii lor care doreau ca tinerii să-şi unească destinele, pentru ca două familii de viţă veche să nu se stingă. Radu Comnen era mai mare cu şaisprezece ani decât tânăra soţie care abia împlinise optsprezece la data căsătoriei lor. În acea vreme, cu doi ani înainte de a se declanşa Marele Război, tata ocupa o poziţie importantă într-o societate româno-americană care controla câteva câmpuri petroliere din Valea Prahovei. Ca director executiv, se bucura de o serie de privilegii şi de un statut care se resfrângea şi asupra tinerii sale soţii. Aveau o intensă activitate mondenă, fiind invitaţi la diferite evenimente organizate de cei care se aflau la un anumit standard social. Timp de aproape un an, până în momentul naşterii mele, Radu Comnen şi-a târât soţia peste tot, fără să ţină cont de faptul că era obositor şi de cele mai multe ori, plictisitor. Erau drăguţi cu toată lumea, dar n-aveau prieteni care să-i viziteze şi cu care să-şi petreacă agreabil timpul liber. După venirea mea pe lume, s-a petrecut primul fapt care a săpat un şanţ între părinţii mei. Tata care se credea un om de lume, petrecea tot mai puţin timp în compania mamei, preferând să iasă singur în societate. Frecventa ci asiduitate cluburi exclusiviste, participa la tot felul de reuniuni unde afacerile se încheiau de cele mai multe ori cu petreceri private. În jurul său roiau tot felul de oameni din care nu lipseau prostituatele şi, mai târziu, amantele.
Viaţa tuturor a fost dată cu brutalitate peste cap de izbucnirea războiului. România şi-a păstrat neutralitatea vreme de doi ani, lucrurile nu erau de loc clare pe atunci, politicienii ca şi ceilalţi oameni erau divizaţi în două tabere. Cei care doreau ca ţara să fie reîntregită şi vedeau posibil acest lucru numai dacă ne alăturam Antantei, au avut până la urmă câştig de cauză, iar drept consecinţă, în 1916, Majestatea Sa şi Guvernul României au declarat război Puterilor Centrale. Tata n-a fost mobilizat, ci a primit un post de Secretar de Stat în cadrul Ministerului Petrolului nou înfiinţat. Începutul ostilităţilor a fost încurajator, trupele armatei române intrând aproape fără a întâmpina rezistenţă în Transilvania. Din păcate, a fost un foc de paie, împotriva noastră intervenind alături de Austro-Ungaria, redutabila armată germană. Trupele noastre au suportat înfrângeri pe linie şi a fost obligatorie retragerea în Moldova, la Iaşi, a Casei Regale, a Guvernului şi bineînţeles a tatei odată cu el. Mama nu l-a însoţit, rămânând la Bucureşti în locuinţa de pe strada Mântuleasa, oferită de familia ei ca dar de nuntă. Victoriile strălucite de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, n-au făcut decât să îndulcească pilula amară a păcii semnate cu Puterile Centrale. Revoluţia din Rusia ne-a lăsat descoperit flancul nordic şi răsăritean, iar singura soluţie de supravieţuire nu putea fi decât ieşirea ţării din război. La întoarcerea din Moldova, pentru tatăl meu totul se schimbase, soţia nu l-a primit în casa sa, deja avea un iubit în persoana unui tânăr inginer suedez care lucrase în cadrul unei firme de telecomunicaţii pentru comandamentul german. Această adevărată lovitură, l-a pus pe tata cu picioarele pe pământ, dar din păcate timpul său expirase. Legătura cu soţia era ruptă pentru totdeauna, iar o căsătorie din interes amalgamată cu timpurile grele ale războiului, nu puteau avea decât acest deznodământ. Vreme de aproape patru ani au fost separaţi, deşi încă nu erau divorţaţi legal. Cele două familii căutau soluţii onorabile pentru amândoi soţi, pentru a ieşi din această situaţie imposibilă. S-a incercat o reconciliere între tata şi mama, dar faptul că ea trăia împreună cu Lund Holmqvist de o bună vreme, a făcut-o imposibilă. Dar cum se întrevedea o rezolvare imediată, avocaţii au propus un divorţ amiabil, şi, după încă trei luni de negocieri asupra împărţirii bunurilor, s-a ajuns la un acord. Mama era obligată să cedeze în totalitate tatei custodia mea, lupta pentru ea fiind pierdută dinainte din cauza existenţei unei relaţii în afara căsătoriei. De altfel, iubitul mamnei care dorea s-o ia în căsătorie, nu mă dorea în condiţiile în care împărţind custodia, ea nu mă putea duce peste graniţă. Casa din Mântuleasa trebuia să-mi revină mie după împlinirea vârstei majoratului. Banii primiţi ca dotă şi pe care părinţii mamei avuseseră precauţia să-i depună într-o bancă elveţiană, îi rămâneau ei, precum o despăgubire în bani pentru pierderea custodiei mele oferită de famila tatei. Astfel toată lumea părea mulţumită cu excepţia mea şi, după cum am aflat mai târziu, a mamei.
A existat şi ceva bun în această adevărată tragedie, tata s-a schimbat profund în bine, probabil dacă o făcea înainte, mama nu l-ar fi părăsit niciodată.
Pentru mine a fost extrem de greu după ce mama însoţindu-şi proaspătul soţ, a părăsit odată pentru totdeauna România. Ne-am revăzut după aproape o viaţă de om, trecuse mai bine de o jumătate de secol. Fiica fratelui meu vitreg, Moïra Holmqvist, o ajutase să ia legătura cu mine şi să-mi comunice că era bolnavă de o maladie incurabilă. Avea zilele numărate şi dorea să mă vadă urgent. Prestigiul de care mă bucuram în cele mai înalte cercuri ale puterii comuniste, au făcut posibilă obţinerea paşaportului într-un timp record pentru acele vremuri. De fapt, cred că ar fi fost mai bucuroşi să rămân în Occident decât să revin în România. Cunoşteam prea multe despre majoritatea vechii nomenclaturi, fapte din trecutul stalinist, care probabil odată făcute publice, le-ar fi interzis pentru totdeauna accesul la putere. Dar nu i-a deranjat nici când am revenit în ţară, dovedisem a nu aveam stofă de trădător şi asta, în ochii lor, probabil că valora mult.
Timp de trei săptămâni am stat lângă patul de suferinţă al mamei. Deşi puteam să mă consider un om care depăşise de mult pragul maturităţii depline, mă simţeam iar copil, parcă timpul îngheţase în acea zi nefericită din 1923, fiinţa din faţa mea nefiind bătrâna zbârcită de trecerea anilor şi descărnată din cauza bolii îngrozitoare, ci tânăra mamă care în curând mă va părăsi pentru totdeauna. O tristeţe inimaginabilă m-a copleşit în acele momente şi am plâns iar, după multă vreme, spre uimirea fetişcanei cu părul de culoarea focului adunat în cosiţe, care stătea alături de mine la căpătâiul bunicii sale.
-Băiete, nu plânge după mine, mai curând ar trebui să n-ai milă de suferinţa mea. Eu sunt cea care te-am părăsit, să mă scuzi Mo, pentru o himeră. Sper să mai am suficiente zile ca să vă povestesc amândurora patimile vieţii mele printre străini.
Se vedea clar că mama nu suferea numai de boală, ultimii ani de singurătate contribuiseră în mare măsură la starea ei actuală.
-Bunico, dar nu eşti singură, eu sunt lângă tine şi oncle Apolodor, de asemenea. Nu te vom părăsi niciodată.
M-aş fi bucurat să fie aşa, dar din păcate despărţirea era o chestiune de zile. Acest interval de timp trebuia folosit cu folos, am hotărât să-i povestesc doar lucrurile luminoase din viaţa mea, nu trebuia să cunoască amănunte din îngrozitoarea periodă a războiului, de la  înrolare, Frontul de est, prizonierat, până la întoarcerea mea în ţară. Dar mai întâi aveam de ascultat povestea ei.
-După cum ştii, l-am părăsit pe tatăl tău pentru inginerul Lund Holmqvist cu care m-am căsătorit şi cu care am întemeiat noul cămin, chiar în această localitate Trellborg şi în această casă cumpărată de părinţii mei, situată pe modestul atunci Kyrkogatan, azi un cartier destul de select. Erau timpuri destul de grele, Lund nu-şi găsea o slujbă conform pregătirii sale şi am fost nevoiţi să folosim banii din rezervele mele ca să supravieţuim. Apoi s-a născut fratele tău vitreg Konstantin şi lucrurile păreau să se îndrepte, familia Holmqvist care locuia la Malmö, i-a oferit lui Lund un ajutor bănesc şi i-a găsit un loc de muncă, în oraşul lor desigur. Ne vedeam numai la sfârşit de săptămână şi de sărbători. Se repeta situaţia din România, dar acolo tatăl tău cel puţin îmi acorda o consideraţie, ca soţie. Aici eram tratată asemenea unui personaj inferior, nedemn de familia lor, o intrusă care totuşi adusese pe lume unicul moştenitor de parte bărbătească şi de aceea trebuia tolerată. Din salariul său, din împrumuturile luate de la rude şi de la bancă, Lund a reuşit să achziţioneze o căsuţă modestă în Malmö, apoi a dorit ca eu şi Konstantin să ne mutăm cu el. În mine s-a redeşteptat mândria de a fi din spiţa Brâncovanilor şi am considerat că lucrurile merseseră prea departe. Cei care trebuiau să-şi manifeste respectul, mă jigniseră şi nu doream să mai am de-a face cu ei. L-am pus pe Lund să aleagă între familia lui din Malmö şi familia noastră din Trellborg, iar el a cedat în favoarea lor. O nouă despărţire, un alt eşec pentru mine. Să revin în România era imposibil, autorităţile ar fi oferit custodia tatălui, aşa că m-am hotărât să rămân în Suedia, în acest oraş, să încerc să merg mai departe, să-mi cresc decent copilul. Am urmat cursurile prin corespondenţă ale facultăţii Upsalla şi mi-am dobândit o licenţă în contabilitate. O vreme am fost simplă funcţionară de bancă, dar se pare că aveam un simţ deosebit al organizării, astfel încât am fost promovată ca şef de filială şi apoi chiar director, fiind prima femeie director de bancă din Suedia. Începusem să mă pricep şi la plasamente, obţinând randamente bune, am devenit astfel şi consultant în afaceri. Fostul meu soţ Lund, decedase în Germania ucis de un bombardament. Penuria de specialişti în telecomunicaţii a naziştilor, îl ademenise într-acolo, unde i se oferise un salariu imens şi el acceptase fără să ţină cont de pericole. Plata făcută în franci elveţieni depuşi într-o bancă din Berna, reveneau în caz de deces fiului nostru Konstantin, iar eu trebuia să-i administrez până la majoratul acestuia. Măcar Lund avusese încredere în mine şi asta m-a făcut să cred că regreta despărţirea noastră. Am reuşit cu câteva plasamente sigure să multiplic fondurile avute la dispoziţie, astfel încât la împlinirea vârstei majoratului, Konstantin se putea considera un om bogat. Din păcate, aceeaşi familie Holmqvist l-a întors împotriva mea, în momentul mutării în casa tatălui său din Malmö. N-am înţeles de ce s-a putut înstrăina în halul ăsta de mine. Nici măcar acum, când sunt aproape de moarte, nu vrea să mă vadă. Din  fericire, această fetiţă a lui, nepoţica mea iubită, este aici, alături de tine fiul meu, iar tu eşti acela pe care te-am nedreptăţit cu adevărat.
Lacrimile curgeau şuvoi pe obrajii descărnaţi acoperiţi de o piele ca pergamentul. M-am apropiat de mama mea şi am îmbrăţişat-o ca în vremea copilăriei. Moïra privea cu uimire la noi, înţelesese cea mai mare parte a celor povestite, mama o învăţase ceva din limba noastră, dar era greu de crezut că un om la vârsta mea, putea fi aşa de ataşat de femeia pe care n-o mai văzuse de aproape şase decenii.
A venit rândul meu să-i povestesc despre mine şi aşa cum planificasem, i-am redat mai mult lucrurile bune din viaţa mea.  
-După cum probabil ştii, războiul a răscolit dramatic vieţile oamenilor, foarte mulţi au fost ucişi, dar şi mai mulţi au suferit traume fizice, psihice şi au pierdut fiinţele iubite. Eu am fost printre cei norocoşi, suferinţele mele în comparaţie cu ale celorlalţi, au fost minime. Am avut şi eu parte de experienţa de a trăi printre străini, începând prin a fi prizonier de război şi deţinut într-un lagăr de muncă undeva în extremitatea estică a Siberiei şi terminând prin a fi ofiţer superior al Armatei Roşii. N-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine, ci dimpotrivă, am contribuit la salvarea unor semeni de-ai mei. La reîntoarcerea în ţară, soţia mea care mă credea mort, era căsătorită cu altă persoană, dar soarta mi-a oferit drept compensaţie, responsabilitatea de a-mi creşte fiul, Traian Comnen care ţi-e nepot, verişorul aceastei frumoase domnişoară. Băiatul s-a mutat la mine, se pare că el şi soţul Irinei nu se plăcuseră de la început. Averea familiei s-a pierdut în valul de naţionalizări de după instaurarea puterii comuniste, dar datorită unei oarecare influenţe de care mă bucuram în cercurile politice înalte de la Moscova, după o intervenţie destul de dură, am recăpătat casa din Mântuleasa şi o parte din terenul de pe Insulă, pe care oamenii de-acolo l-au denumit cu înţeleptul umor popular, Ostrovul Rusului. Mi-am îndreptat toată atenţia şi priceperea către educaţia fiului meu Traian şi azi, el se poate socoti realizat, a devenit un arhitect foarte apreciat. S-a căsătorit şi are un băiat de cinci ani, strănepotul tău, Octavian Comnen. Nora mea Maria, locuieşte împreună cu ei, în casa ta din Mântuleasa şi sper ca Traian să aibă mai mult noroc decât mine şi tatăl meu. Venind vorba de fostul tău soţ, tatăl meu, faptul că l-ai părăsit l-a marcat profund, cred că totuşi te iubea şi de atunci nu şi-a revenit cu adevărat, niciodată. Dumnezeu l-a chemat la el spre sfârşitul războiului, când era convins că mă pierduse şi pe mine. Am aflat că nu suferise, ci se stinsese ca o lumânare cu numele meu şi al tău pe buze. Este trist, nu-i aşa?
-Dorule, regret că lucrurile s-au petrecut aşa, dar asta era situaţia de atunci şi cred că am ales calea de a fi liberă, am evitat să devin acea femeie aplatizată de rutina ţintuirii într-un cămin fără dragoste, o servitoare cupedigree aristocratic.
-Nu te condamn mamă, azi am ajuns la înţelepciunea de a nu considera vinovat pe cineva care a dorit să-şi trăiască viaţa şi se pare că tu ai făcut-o.
-În curând mă voi alătura celor doi soţi ai mei în împărăţia umbrelor. Vreau să închei socotelile cu viaţa în aceste zile când am încă mintea limpede şi tu eşti aici. Mo, fii bună şi telefonează-i tatălui tău să vină urgent. Avocatul meu Master Petersson, va consemna dorinţele mele, când vor ajunge toţi aici. Acum, vă rog, daţi-mi un ceas de linişte pentru odihnă! Doamne cât sunt de obosită!
M-am retras din camera unde mama mea trăgea să moară şi o durere surdă persista în inima mea. De ce oare lucrurile decurseseră aşa? Ce blestem fusese aruncat asupra familiei Comnen? Ce ursitoare nebună ne-a damnat pe noi, ultimele vlăstare ale acestei familii? Eu crescusem fără s-o am pe mama lângă mine şi aşa se întâmplase şi cu Traian. Pe atunci încă nu ştiam că sunt doar la mijlocul dramei.
Konstantin Holmqvist nu a venit imediat aşa cum solicitase mama, ci după mai bine de o săptămână. Poate că nu dorea să dea ochii cu mine, fratele său vitreg mai în vârstă cu ani buni sau poate pur şi simplu nu-i păsa de mama. A sosit doar când condiţia ei devenise foarte precară. Totuşi luminiţele strălucitoare din ochii bătrânei doamne, dovedeau că făptura dispunea de discernământ aşa cum a consemnat avocatul Petersson în testament. Cea mai mare parte a averii sale considerabile îi revenea nepoatei Moïra Holmqvist pentru a-şi continua educaţia şi a dispune de o situaţie bună în cazul că va dori să se mărite la vârsta potrivită. Banii sub formă de plasamente erau încredinţaţi spre administrare oamenilor ei de încredere, fără putinţa ca tatăl verişoarei mele să poată interveni. Avocatul Petersson era desemnat să supervizeze randamentele, hotărând momentele în care să-i ofere fonduri Moïrei.
Fratele meu trăia într-o casă din Malmö, cumpărată de tatăl său, lăsată lui împreună cu o sumă frumuşică pe care mama reuşise s-o plaseze în bonuri de tezaur cu randamente ridicate. Dar Konstantin, cu toate că nu era lipsit de calităţi, „reuşise“ datorită unor investiţii nefericite, s-o reducă până la derizoriu. Mai mult, o ipotecă grea apăsa asupra locuinţei sale cu termenele sale de plată implacabil de apropiate, care, fără intervenţia mamei, revenea în scurtă vreme băncii. Dar mama plătise întreaga sumă împrumutată şi astfel situaţia fusese salvă. El a fost condiţionat ca niciodată să nu mai poată ipoteca imobilul în care urma să locuiască împreună cu familia. Mama îi lăsase şi ceva bani, o sumă nu prea mare, dar suficient de decentă.
Spre uimirea lui Konstantin, mama îmi lăsa mie şi fiului meu Traian, casa din Trellborg împreună cu lucrurile din ea, precum şi o sumă de bani, aproape neverosimilă pentru condiţia mea de cetăţean român. Banii erau depuşi în Elveţia pe numele meu şi al nepotului său Traian, fiind disponibili după moartea ei.
Existau de asemeni fonduri lăsate unor societăţi caritabile, în special a celor care se îngrijeau de soarta imigranţilor.
Apoi am fost rugaţi de avocat ca toţi cei prezenţi să semnăm hârtia care consemna ultimele dorinţe ale mamei mele Hypatia. Konstantin, pe moment, a vrut să refuze, dar argumentele avocatului precum că oricum, chiar fără aprobarea lui, testamentul mamei era valabil, precum privirea mustrătoare a muribundei, l-au făcut să accepte, punându-şi la final semnătura pe document.
Mama m-a rugat pe mine, pe Konstantin şi pe Moïra să rămânem şi pe ceilalţi să părăsească încăperea.
-Dragii mei, voi alături de Traian şi Octavian sunteţi singurele rude în viaţă care mi-aţi rămas. Dumnezeu a vrut ca voi trei să fiţi alături de mine până-n ultima clipă a vieţii mele. Dacă am greşit faţă de voi sau dacă vă consideraţi nedreptăţiţi, vă rog să mă iertaţi. Am câteva sfaturi pentru fiecare, nu sunt ale unei bătrâne aproape moarte, ci sunt ale celei care vă iubeşte din toată făptura ei. Mo, tu eşti încă foarte tânără, dar ai o inimă mare, ai fost alinarea mea, tu ai ocupat locul special din viaţa mea lăsat liber din diferite motive. Îţi mulţumesc şi te rog să rămâi aşa, iubitoare şi bună la suflet. Să ai grijă de tatăl tău, să-l fereşti s-o ia pe drumuri greşite. Într-un  fel, tu eşti mai matură decât el, aşa că fii tu sprijinul lui la bătrâneţe. Mergi la şcoli şi nu te opri până nu ajungi sus, cât se poate de sus. Eşti o fată inteligentă şi cred că de pe acum doreşti să cucereşti lumea. Ţi-am lăsat bani îndeajuns pentru mai multe vieţi şi sunt sigură că-i vei folosi judicios. Ţine legătura cu verii tăi din România şi atunci când vei ajunge la ei, aminteşte-le că i-am iubit şi pe ei, deşi n-am avut norocul să-i văd. Konstantin, îmi pare nespus de rău că nu te-am ţinut lângă mine şi familia Holmqvist mi te-a răpit. Poate că azi erai cu totul alt om şi n-ai fi avut inima îngheţată. Am simţit răceala ta, nici nu poţi să-ţi închipui ce senzaţie oribilă m-a încercat. Tu, fiul meu drag, ai tot timpul din lume să te schimbi, începe cu familia ta, cu soţia ta Harmony, o fiinţă mai fragilă decât mine. Viaţa trece repede şi familia, rudele, apropiaţii sunt singurele constante dacă ştii să-ţi conservi sentimentele.
Mama se opri o clipă, efortul de a vorbi atâtea minute în şir, o istovise şi am simţit pentru o clipă, teama că pentru mine se epuizaseră cuvintele. Din fericire n-a fost aşa, după ce a sorbit puţin lichid cu ajutorul unui pai dintr-un pahar lăsat de infirmieră, m-a privit în ochi şi ultimele sale cuvinte mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în memorie.
-Dorule, tu eşti ultimul meu confident. Este greu de înţeles durerea care o simte mama obligată să se despartă timpuriu de copilul ei, mai ales când o face din proprie voinţă. Suferinţa este perpetuă, golul din suflet este aproape imposibil de umplut. Dar azi, Dumnezeu mi-a umplut golul şi plec din acestă lume bucuroasă că ne-am reîntâlnit. Konstantin şi Mo sunt rudele tale de sânge, nutresc speranţa că vă veţi apropia. Nu sunteţi aşa diferiţi, toţi dispunţi de un fond sufletesc bun, probabil că Traian şi Octavian sunt la fel. Toţi suntem oameni şi oamenii mai greşesc. Simt dragul meu fiu, că nu mi-ai povestit din viaţa ta decât o mică parte şi poate că ai făcut bine. Familia ta însă, are dreptul să cunoască totul şi de aceea îţi sugerez să le povesteşti direct sau prin intermediul unor memorii scrise, dacă ţi se pare mai uşor aşa. Fiul tău, nepotul tău şi urmaşii lor, vor şti că nu vin din neant, ci au în spate două familii glorioase, care au însemnat ceva. Sper ca şi eu să am loc în aceste memorii. Acum, veniţi toţi trei să vă sărut pentru cea din urmă oară.
Ne-am apropiat de bătrâna care făcuse un asemenea efort pentru a-şi lua rămas bun de la noi. Ceva îmi spunea că era ultima ocazie de a o vedea vie şi conştientă pe mama mea şi de aceea eu am fost acela care a zăbovit cel mai mult alături de acest corp îmbătrânit şi uzat de boală. Am stat îmbrăţişaţi o bună bucată de vreme, parcă dorind să ne transmitem toată iubirea de care fusesem văduviţi. Era deja prea mult pentru fratele meu care începu să plângă ca un copil. Pentru întâia oară a simţit ce apropiaţi eram şi acest lucru se datora mamei noastre. Konstantin plângea fără oprire, cu capul pe umărul meuşi cu Moïra îmbrăţişându-l. A fost ultima imagine pe care a recepţionat-o retina Hypatiei Brâncovan înainte de a cădea într-o comă profundă.
Mama n-a supravieţuit nopţii, s-a scurs tăcut spre cealaltă lume din vremelnica beznă în care se cufundase. Odată ajunsă dincolo, îmi place să cred că prezenţa mea în cele din ultimele ei clipe, a fost consolarea de care avea nevoie pentru a păşi pe tărâmul păcii eterne. Probabil că nu peste multă vreme o să ne reîntâlnim, iar atunci va fi pentru eternitate.
Femeia pe care o iubisem din tot sufletul plecase, dar eu am rămas şi prima mea grijă era să-l ajut pe fratele meu vitreg mai mic să depăşească şi el momentul. Se pare că-l afectase într-o măsură neaşteptat de mare acest trist eveniment. Am parcurs împreună toate etapele funeraliilor ei, mama ne rugase s-o incinerăm, iar cenuşa s-o transport în România, pentru a fi depusă în cimitirul din Mogoşoaia, la mormântul Brâncovanilor. Am întocmit actele necesare şi după ce am lăsat casa în custodia Hildei, bătrâna menajeră care locuia de mai bine de treizeci de ani cu mama, l-am însoţit pe Konstantin şi Moïra la Malmö. Acolo am cunoscut-o pe Harmony, cumnata mea, o englezoaică atipică, deschisă la suflet, dar fragilă ca o păpădie. O hipersensibilitate o făcea să devină emotivă, aparent fără motiv şi din păcate acest lucru îi afectase inima. Era cauza pentru care nu venise cu soţul şi fiica ei la despărţirea de soacră. Mony, aşa era numele de alint, chiar şi Moïra i se adresa cu acest diminutiv, m-a primit imediat ca nou membru al familiei lor. Nu puteai să n-o îndrăgeşti şi am înţeles imediat că micuţa Mo nu moştenise de la mama sa numai părul roşcat, ochii verzi şi tenul ca laptele, drăgălăşenia şi bunătatea se transmiseseră odată cu darurile fizice.
Le-am povestit Holmqviştilor despre rudele lor din România, le-am spus cât eram de mândru de fiul meu Traian şi de Octavian copilul său. Le-am mărturisit că deşi locuiam într-o ţară incomparabil mai săracă decât Suedia, aveam o situaţie materială de invidiat. Ca fost ofiţer superior al armatei sovietice, primeam o pensie considerabilă, iar ca general al armatei române, mă bucuram de unele privilegii dobândite drept răsplată pentru faptele mele de arme şi carierei de dascăl al Academiei Militare. I-am oferit fratelui meu şi familiei sale, jumătate din banii lăsaţi de mama, pentru a-şi rezolva definitiv problemele financiare. Au fost mişcaţi de gestul meu şi Konstantin a ţinut ca suma să fie împrumutată, stăruind s-o înapoieze în timp. Mai era problema casei din Trellborg, nu ştiam cum să procedez cu ea mai ales că nu aveam intenţia să locuiesc acolo. Nu doream s-o vând, acolo locuind încă bătrâna şi credincioasa Hilde. Harmony a oferit soluţia perfectă. Casa era prea bună ca s-o închiriez, dar prea modestă ca s-o transform în hotel, cum se obişnuia în ultima vreme. Cel mai bine ar fi transformarea ei într-o pensiune, Trellborgul fiind o ţintă pentru turismul din zonă, amatori să locuiască acolo în condiţii financiare favorabile, fiind destui. Le-am spus că voi lua planurile casei cu mine în România, iar Traian va întocmi proiectul de modificare al imobilului. Apoi se va deplasa în oraş pentru a superviza lucrarea. Finanţarea va fi din fondurile rămase, iar beneficiile vor fi împărţite între mine şi Konstantin. Au fost deosebit de fericiţi să audă aceste propuneri din gura mea. La plecarea mea spre ţară, după o săptămână alături de ei, nimeni n-ar fi bănuit că abia ne cunoscuserăm, doar de o lună.
…………………………………………………………………………………………………………………………
-Bună ziua şi ţie…Fedka, mi s-a spus că aşa îţi spun prietenii tăi de aici şi că te-ai adaptat perfect la noua ta condiţie. Dar nu pentru multă vreme. Partidul are nevoie acum de tine pentru lucruri mai stringente. Te duc la Moscova cu prima cursă, miercurea viitoare.
-Ce tot baţi câmpii, omule? Am aici o lucrare de dus la bun sfârşit şi cred că Nikişov mai bine mă vede mort decât plecat.
-A… tovul general mai bine să-şi vadă de-ale lui. Iosif Visarionovici ştie destule despre activitatea dumisale ca şef al Dalstroy-ului, ştie şi de grupul vostru din Ciukotka, ştie şi de rezultatele voastre, dar deocamdată toate astea trec pe planul doi, amânându-se pentru perioada de după terminarea războiului. Am să-ţi fac o scurtă expunere, iar proiectele pe care le vei auzi, să ştii că sunt ultrasecrete, mai ales că scot în relief unele decizii greşite ale Partidului din perioada 1939-1943.
-Este obligatorie această informare? Ce se va întâmpla dacă refuz?
-În primul rând vor avea de suferit persoanele apropiate ţie, chiar şi grăsana de Zinaida pe care abia o cunoşti. Nu mai spun de membri echipei tale, Calomfirescu, Lessing, Turcin, Balbai şi Malofeev. Cât o priveşte pe Maşa, probabil că va fi mutată undeva mai în nord, să zicem în Bilibino. În curând trupele sovietice vor ocupa România, deci vom controla şi situaţia familiei tale. Singurul tău răspuns pentru ce ţi se va propune, nu poate fi decât afirmativ. De fapt, ar fi bine să asculţi până la capăt argumentele mele şi poate că o să ai surpriza de a descoperi că situaţia ta nu se va înrăutăţi ci dimpotrivă, se vor crea premize pentru tine de obţinere a unei… poziţii, la nivelul pregătirii.
-Din păcate văd că n-am încotro, te ascult, tovarăşe.
-O să-mi ia ceva timp, deci am rugat-o pe Zinaida să ne aducă ceai, lămâie, zahăr şi biscuiţi. Cred că vodca şi ţigările ni le-a oferit Nikişov, sunt undeva în bufet şi, la cererea mea, l-a lăsat descuiat.
Era încă o demonstraţie a puterii acestui personaj, care folosind o limbă română impregnată de cuvinte rostite ca în Ardeal, demonstrase că nu întâmplător trezise atâta teamă în Magadan. Walter a turnat ceaiul în cănile de cristal cu monturi de argint, adăugând zahărul, apoi a tăiat câte-o felie generoasă de lămâie pentru fiecare. A suplimentă conţinutul, turnând din belşug vodcă, amestecând energic cu linguriţa din argint şi îmbiindu-l pe Doru să facă la fel.
-Din păcate n-am rom, ar fi ieşit un grog pe cinste.
-Mai curând mergea gheaţă, suntem în mijlocul verii şi o răcoritoare ne-ar fi amintit de verile de acasă. Doru replicase uşor ironic, în limba rusă.
Haraşo, te-ai pus la punct şi cu asta, dar drept să-ţi spun nu este o surpriză pentru mine, mă aşteptam s-o faci, dar nu aşa repede şi nu aşa bine. Mie mi-a luat aproape trei ani şi un război în Spania.
După acest schimb de amabilităţi, sosise momentul pentru care mesagerul bătuse atâta drum.
-Războiul ăsta s-a dovedit fundamental diferit de oricare alt război de care pomeneşte istoria. Nici măcar Marele Război din al doilea deceniu, cu toate distrugerile sale, nu se apropie de acest adevărat holocaust. Se confruntă cele mai puternice armate din lume, cu cele mai mari efective, cu cele mai mari resurse. Lupta se dă pe fronturi, în spatele liniilor, dar şi pe linie ideologică. S-au încheiat alianţe care nu vor dăinui, aşa cum s-a întâmplat cu cea sovieto-germană. Sunt alianţe impotriva naturii, făcute pe principiu că „duşmanul duşmanului meu, îmi este prieten“. Am făcut greşeli, Partidul a făcut greşeli, am pierdut oameni, am pierdut armate întregi la începutul războiului, milioane de oameni au căzut prizonieri la hitlerişti. Până la bătălia Stalingradului, n-am ţinut cont de pierderi, am trimis oameni chiar neînarmaţi să lupte cu duşmanul. A fost ceva nesăbuit din care generalii sovietici au înţeles prea puţin. În momentul de faţă, bătălia pentru Ucraina este pe cale să se încheie. Fără discuţie, germanii se retrag, au pierdut în arcul Kursk-Orel foarte mulţi combatanţi şi tehnică de luptă, au fost împinşi înapoi sute de kilometri şi sunt perspective ca până-n toamnă să eliberăm oraşul Kiev. Dar şi noi am suferit pierderi substanţiale, aproape la nivelul germanilor. Blindate, autotunuri sau avioane distruse total sau avariate, pentru că au fost aruncate în luptă fără o evaluare a mijloacelor tactice. Generalii noştri se pricep foarte bine la o strategie, deh, au învăţat-o din mers pe pielea lor, dar tactica omoară trupa. Tovarăşul Stalin a studiat această problemă împreună cu consilierii săi militari şi politici. Au ajuns la concluzia că este revoltător să existe atâtea pierderi de vieţi omeneşti şi a cerut găsirea unor procedee tactice pentru evitarea acestora. Consilierii s-au pus pe treabă, iar cineva şi-a amintit de dumneata şi de mine, eu fiind cel care te-am avut în grijă.
Walter a făcut o pauză în care a sorbit din ceaiul amestecat cu vodcă, s-a strâmbat un pic dovedind prin asta că nu prea-i plăcea băutura incoloră, apoi a înfulecat zgomotos un biscuit crocant şi dulce.
-Niciodată nu m-am împăcat cu vodca rusească şi samagonul ucrainian. Doamne ce-aş mai bea o pălincă de Bihor şi aş gusta din pita, slana şi ceapa de acasă. O s-o facem tinereţe, şi chiar mai curând decât crezi. Deci unde am rămas?
-La planurile pe care le aveţi cu mine.
-Desigur, planurile Comandamentului Strategic în ceea ce te priveşte. În operaţiile viitoare de pe toate fronturile, sunt vizate mai multe cursuri de apă pentru a fi forţate. Atacurile directe sunt periculoase, cu două tăişuri şi implică mari pierderi umane şi de material de război. Rolul pe care trebuie să ţi-l asumi, este construcţia podurilor dumitale compuse din elemente plutitoare şi asamblate pe cursurile de apă. Ştiu că este greu, n-ai lucrat demult la aceste proiecte, dar te asigurăm că vei avea tot suportul pe care-l vei cere. Însuşi tovarăşul Stalin a insistat să te punem în fruntea colectivului tehnic. Vei primi gradul de colonel al Armatei Roşii, vei primi colaboratorii pe care îi vei cere, toate comenzile de materiale şi subansamble vor fi aduse în zone de concentrare cu prioritate maximă.
Această propunere oarecum neaşteptată, a reuşit să-l învioreze şi să-l scoată din starea de blazare. Întrevedea ceva îmbunătăţiri pentru situaţia personală şi chiar mai mult, putea să facă bine celorlalte persoane de care se simţea legat. Chiar se putea apropia de casă, aşa cum îi promisese cel din faţa sa şi poate că latura cea mai bună era că nu-şi trăda menirea de constructor şi mai ales o făcea pentru a reduce pierderile umane.
-Tovarăşe, am să accept propunerea dumneavoastră, dar lăsaţi-mă o zi ca să mă gândesc la cei cu care am lucrat aici şi pe care îi doresc în continuare colaboratori.
-Cererea dumitale, tovarăşe Komnenov, consider-o de pe acum admisibilă.
-Mai am totuşi o întrebare, poate cam indiscretă. De unde provine grija lui Stalin, lui Doru îi era greu să se adreseze cu „tovarăşul“, pentru forţa umană? Întreb pentru că mi se pare ciudat ca un om care până acum a trimis la moarte sigură pe front armate întregi nepregătite, brusc a schimbat foaia.
-Domnule, se pare că eşti mai deştept decât te credeam. Dacă vrei adevărul o să-l cunoşti, dar asta nu te va face mai fericit. Tovarăşul Stalin a avut o revelaţie, nu râde leat, nu a fost ceva venit din ceruri, ci pur şi simplu, aceasta a fost rodul unor observaţii minuţioase şi a unor meditaţii adânci. Suntem aliaţi cu americanii şi englezii. Ei, când este vorba de luptă, folosesc forţa umană cu zgârcenie. Preferă să trimită avioane de bombardament, pentru a-şi toca şi slăbi adversarul. Dacă-n ’42 ar fi debarcat undeva în Europa, noi n-am fi avut la Stalingrad asemenea pierderi. Au preferat să-şi expedieze pe calea aerului o părticică din forţă, sub forma bombardierelor. De ce? Pentru că şi-au permis-o. Ţin în şah Germania care nu-şi permite să-şi aducă trupele din est, iar pe teritoriul bătrânului Albion, se acumulează o forţă armată care mai devreme sau mai târziu, îi va lovi nimicitor pe hitlerişti. Cred că debarcarea din Sicilia este o petardă, o distragere de la adevărata ţintă situată undeva în Normandia sau Bretania. Dar m-am îndepărtat un pic de la răspunsul întrebării dumitale. Suntem aliaţi cu ei, trebuie să învăţăm de la ei! Ce au ei şi n-avem noi? Industrie şi tehnologie pentru a crea o armată invincibilă. După războiul pe care-l vom câştiga, vom obţine drept despăgubiri tocmai ceea ce ne lipseşte, adică industrie şi tehnologie. O să aducem specialiştii din ţările învinse, dar forţa de muncă va fi cea din Uniunea Sovietică. De unde o vom lua dacă cei mai tineri şi mai buni oameni ai noştri mor pe front? Tocmai de aceea tovarăşul Stalin a cerut să se pună capăt sacrificării viitorului Rusiei. Acum cred că ai aflat ce se ascunde în spatele propunerii de a fi unul de-al nostru şi cred ca mai ştii de ce această propunere este de nerefuzat. Te mai rog ca tot ceea ce am discutat, să rămână între aceşti patru pereţi şi cred în onoarea dumitale de ofiţer. Dacă din acest moment nu mai ai întrebări, îţi acord cele douăzeci şi patru de ore, ca să accepţi şi să te hotărăşti asupra oamenilor de care ai nevoie.
La semnul că totul era clar, Walter îi dădu liber fostului său prizonier. Doru a trecut ca o furtună prin antecameră şi holul Comandamentului, simţea o nevoie nebună să fie singur, să-şi pună ordine în gânduri, să evalueze cu exactitate situaţia. Cu certitudine că-i va lua cu el pe Drăghia Calomfirescu şi pe Dan Lessing, va interveni pentru Turcin şi Ahmetov ca ei doi să nu aibă de suferit. Dar ce va face în privinţa Maşei? Nu ştia şi nu întrezărea o soluţie pentru această iubită din Rusia. Îi era din ce în ce mai greu să-şi controleze sentimentele, trăia parcă două vieţi diferite. Desigur, dacă Maşa va dori să rămână aici, n-o va forţa să plece şi de fapt asta ar fi fost soluţia ideală. Poate că distanţa îl va vindeca de această dragoste inacceptabilă pentru un om însurat şi cu copil, dar dacă fata voia să-l însoţească, atunci chiar că n-ar discerne ce trebuie să facă. Poate că ar fi bună o discuţie sinceră între patru ochi.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Anul 1944 a fost cel al marilor victorii. Pe toate fronturile, armatele sovietice înaintau zdrobindu-i pe germani, iar aliaţii anglo-americani, abia reuşeau să ţină pasul. Debarcarea din Normandia, deşi de amploare, n-avea nimic din anvergura luptelor din răsărit. Dar măcar trupele germane redirecţionate spre Franţa, au înlesnit cumva ofensiva sovieticilor.
A fost şi un an al succeselor personale, Bobruisk, Minsk, Vitebsk, Korsun, Lvov, Chişinău, nume de oraşe oraşe din care germanii au fost alungaţi, după ce au avut pierderi grele. Toate acestea, ca şi altele au fost posibile datorită loviturilor nimicitoare ale armatelor compuse din arme reunite şi a căror înaintare fusese facilitată de trecerile peste podurile proiectate şi construite de colectivele ofiţerului român, peste Berezina, Pripet, Niemen, Nipru, Dvina şi Nistru. Foarte repede războiul a ajuns la graniţele României şi Doru devenise nerăbdător să fie alături de familia sa. Momentul se apropia, i se mai permisese între timp să trimită două mesaje care rămăseseră fără un  răspuns direct, dar persoana de contact a trimis la Moscova mesajulul că totul era bine, Irina şi Traian erau în regulă, optimişti şi sănătoşi. Doru simţea o uşurare, vara era pe sfârşite când tocmai au primit vestea loviturii de stat organizată de Palat. Oamenii Regelui Mihai îl arestaseră pe mareşalul Antonescu şi pe colaboratorii acestuia, scoţând România din alianţa cu Germania şi înscriind-o pe orbita aliaţilor. Dintr-o dată, România devenise aliata Uniunii Sovietice. La o săptămână după „insurecţie“, primele trupe ruseşti intrau în Bucureşti şi asta însemna că el, Apolodor Comnen, putea să-şi viziteze familia curând, în momentul acordării permisiei. Lucrase mult în ultima vreme şi spera că generalul Maiski îl va sprijini, însă soarta avea alte planuri cu nefericitul colonel. A fost convocat de urgenţă şi împreună cu superiorul său s-a prezentat la Stavka. Noile condiţii de pe actualul teatru de război, necesitau o abordare tactică diferită de până acum. Anglo-americanii reuşiseră până la urmă să înainteze mai rapid în Franţa, ajunseseră la graniţa Belgiei şi trecerea frontierelor Germaniei nu era decât o chestie de săptămâni. Pe moment, erau la o distanţă aproape egală de Berlin cu trupele sovietice. De aceea, Stavka dorea să accelereze înaintarea spre vest, spre capitala Germaniei. Cel mai scurt drum trecea prin Polonia şi Prusia Orientală. Principalele obstacole în afara trupelor germane, erau cele două cursuri de apă, Vistula şi Oderul. De altfel, această ofensivă purta numele lor. Nu mai era vorba de o pătrundere în adâncime pe un perimetru limitat, Comandamentul ordona construirea simultană pe fiecare curs de apă a unui număr imens de poduri. Trupele de blindate trebuiau să se reverse asupra Germaniei asemenea unor tăvăluguri, iar înaintarea nu trebuia încetinită. Între aliaţii din est şi din vest, se declanşase o cursă contra cronometru, pentru primii care vor ajunge primii la Berlin. Abia la sfârşitul lunii februarie, colonelul din Armata Roşie, Fiodor Komnenov, a primit permisia mult aşteptată. I se acordaseră trei săptămâni pentru a-şi rezolva problemele familiale. Bucuros şi cu bagajele pline de cadourile pe care le cumpărase sau le adusese din Siberia, în prima zi de martie a coborât în Gara de Nord. A străbatut peronul şi a urcat în prima birjă, promiţându-i surugiului un bacşiş bun, dacă-l ducea mai repede acasă. A observat de la distanţă becurile din casă care luminau în toate camerele. Se întunecase, dar tot s-a mirat de o asemenea risipă de lumină. N-avea importanţă, poate că fără să ştie, soţia îi onora în acest fel revenirea. La poartă, prima surpriză, într-o gheretă situată pe stradă, o santinelă păzea poarta şi un drapel al Uniunii Sovietice era prins de faţada casei. A oprit în dreptul gheretei şi după ce s-a prezentat, a cerut santinelei să-i explice cine stătea în imobilul său. Năuc la început şi poate intimidat de ofiţerul din faţa lui, omul din post a pus mâna pe telefonul de serviciu şi l-a chemat pe comandantul gărzii. Acesta l-a invitat pe musafirul neaşteptat să intre în casă, iar un ofiţer superior i-a explicat situaţia. Imobilul era nelocuit în momentul intrării trupelor sovietice şi de aceea s-a considerat că poate fi rechiziţionat şi pus la dispoziţia Comandamentului Sovietic al garnizoanei. Se pare că în el a locuit un ofiţer superior al trupelor lui Antonescu şi acesta murise pe undeva, prin regiunea Stalingrad. Văduva s-a recăsătorit şi noul soţ a considerat că este mai bine să locuiască împreună la el acasă. Asta deoarece îi luase locul ofiţerului, căzut ca soţ al doamnei şi de tată al fiului său. Apoi îl întrebă ce căuta în acest loc.
-Maiorule, îţi mulţumesc pentru întrebare, eu sunt ofiţerul român „căzut“ la Stalingrad şi care acum sunt colonel al armatei ţării tale.
Omul nu s-a mirat prea mult, ştia că războiul produsese multe drame asemănătoare. De aceea l-a privit cu compătimire pe omul care acum câteva minute părea să aibă fericirea la picioare, iar acum de-abia se ţinea pe ele.
-Puteţi rămâne astă-seară aici, vă punem o cameră la dispoziţie, casa este mai mult goală.
-Mulţumesc pentru înţelegere şi ospitalitate, dar eu în casa mea n-am să fiu musafir niciodată. Rămâneţi cu bine, mă întorc pe front.
Nici măcar nu s-a mai gândit la ceea ce se întâmplase, lovitura era de o asemenea forţă, că-şi pierduse puterea de a raţiona. Acum ceva mai mult de un an, renunţase la iubirea Maşei şi la posibilitatea construirii unui cămin alături de ea, pentru că nu avea puterea să renunţe la familia din ţară. Îi scrisese Irinei, ea ştia că el trăia şi că va reveni, dar probabil că n-avusese răbdare, sufletul ei tânjea după o iubire şi căldură pe care în acel moment, el nu i le putea oferi.
În conjunctura creată, a hotărât să revină după ce războiul se va termina şi, cu mintea limpede, avea să ştie ce va face cu viaţa lui şi cu viaţa fiului său Traian, de care se simţea legat.
A pornit-o pe jos în aerul nopţii reci din începutul de martie. Străzile oraşului îi apăreau acum sumbre, Calea Călăraşilor aşa de dragă lui cu numai trei ani înainte, când braţ la braţ cu Irina treceau împreună spre biserica Sf. Ştefan purtându-l pe micul Traian într-un cărucior, era în acea clipă o stradă oarecare, asemenea multor altora din oraşe care nu-i spuneau nimic.
La statul-major al mareşalului Tolbuhin, a primit încuviinţarea de a se înapoia la Moscova cu trei săptămâni mai devreme, primind un loc într-un avion curier.
În aceeaşi săptămână s-a reîntors în Uniunea Sovietică.
…………………………………………………………………………………………………………………………
A fost o săptămână de vacanţă frumoasă, peste aşteptările celor doi adolescenţi. Dragu, aşa cum a promis, i-a învăţat arta pescuitului la strună şi fiecare dintre ucenicii săi, a reuşit să aibă capturi pe cinste cu care s-au etalat în faţa unui aparat de fotografiat.
Într-o seară, înainte de culcare, stând la o ţigară şi la un pahar cu cei doi tovarăşi, Apolodor Comnen avu acea revelaţie pe care unii o au doar o dată în viaţă. Pentru o clipă şi-a spus că este doar o fantezie, dar meditând multă vreme după asta, şi-a dat seama că visul său este perfect realizabil, numai că era nevoie de un volum imens de muncă şi de cooperarea autorităţilor. În mare, se gândea la ridicarea unor diguri pe trei direcţii, asemenea celor ridicate în Ţările de Jos ca să înfrunte mareele şi furtunile. Materialul de bază urma să fie piatra, iar locul de provenienţă era la doi paşi, munţii Dobrogei se puteau vedea cu ochiul liber din acest loc. Trebuia să facă un plan, să-l pună sub formă de proiect pe planşetă şi să sensibilizeze pe cineva foarte sus. Era foarte bine că mai menţinuse relaţii cu destule persoane importante. Într-un fel putea contribui şi financiar acoperind unele costuri cu banii depuşi în străinătate de tatăl său.
A trebuit să aştepte multă vreme până a reuşit să obţină aprobarea pentru punerea în operă a proiectului. Noua conducere a statului chiar dorea să facă lucrări de asemenea tip şi generalul-inginer Apolodor Comnen tocmai oferea o lucrare pilot care, dacă se va dovedi viabilă, deschidea o perspectivă asupra unor ample amenajări ale cursurilor de apă. Zeci de mii de hectare de pământ, vor putea fi date oamenilor pentru a le cultiva.
După călătoria la Moscova din 1956, la funeraliile fostului Preşedinte al Dalstroy, Ivan Fedorovici Nikişov, decedat datorită unui atac de cord, Apolodor Comnen cunoscuse câţiva prieteni şi apropiaţi ai acestuia. Era printre mulţii participanţi, unul care i se păruse special, prin prisma faptului că avea aceeaşi profesie ca el. Inginerul militar cu grad de colonel, Ilia Sedlachiuk, auzise de român şi de realizările acestuia în Uniunea Sovietică şi pe frontul antihitlerist. El a fost bucuros să-l cunoască personal, chiar dacă în acea conjunctură tristă. Au păstrat apoi de-a lungul anilor o legătură strânsă prin intermediul corespondenţei. Fiecare îi împărtăşea celuilalt preocupările sale  şi se puneau la curent referitor la ultimele reuşite din domeniu. Doru primise toate aprobările pentru ca lucrările de consolidare şi amenajare ale malurilor Insulei, să debuteze. Era planificată o perioadă de patru ani pentru lucrări, dar cea mai dificilă problemă era aducerea blocurilor de piatră de la o distanţă de douăzeci kilometri şi transferul acestora pe apă. Inginerul sovietic, ajuns acum director la ministerul apelor din Republica Ucraina, s-a gândit că era şi în interesul ţării sale ca o parte a cursului Dunării să fie regularizată. De aceea i-a propus colegului său român o colaborare. Sovieticii puneau la dispoziţia şantierului, patru şlepuri-barje pentru transportul blocurilor şi o coloană de transport al acestora de la carieră, compusă din şase basculante grele. Autorităţile române contribuiau cu remorcherele şi suportau cheltuielile cu combustibilii.
Visul generalului devenea realitate, oamenii locului aveau acum satisfacţii duble, li se oferea un loc de muncă aproape de casă şi se deschidea perspectiva de obţinere a unor beneficii pe termen lung, prin cultivarea noilor terenuri şi chiar constituirea de aşezări. Localnicii, auzindu-l pe Apolodor Comnen vorbind în limba rusă cu personalul navigant şi şoferii de pe basculante, au poreclit acea parte a Insulei, Ostrovul Rusului. Drăghia Calomfirescu a sporit aura de erou a generalului, povestind câte ceva din aventurile acestuia în Rusia şi despre prestigiul de care se bucurase acolo.
Traian terminase Institutul şi lucra ca stagiar în cadrul Primăriei oraşului Feteşti. Vizita deseori şantierul tatălui său şi vedea cum încetul cu încetul, proiectul se muta către avalul Insulei. Deja, în extremitatea sudică, malurile fuseseră stabilizate şi în poieniţă fuseseră plantaţi pomi. În primii ani ai studenţiei, venise deseori aici cu prietenul său Marius, la câte o partidă de pescuit. Prinsese acest hobby mai ales datorită lui nea Drăghia care le dezvăluise celor doi tineri câteva din tainele acestui meşteşug străvechi. Omul avea o vorbă care-i încântase pe tineri. „Dacă-i dai cuiva un peşte, are ce mânca o zi, dacă-l înveţi să pescuiască, îi asiguri hrana toată viaţa!“. Apoi, cu debutul lucrărilor de pe şantier, a fost nevoit să-şi caute alte locuri pentru pescuit, dar întotdeauna gândul îi zbura spre Insulă, pe acel căpăt al ei unde cunoscuse tihna, după examenele grele de la Institut. Ştia că nu degeaba era fascinat de acel crâmpei de Rai. Într-o noapte de vară, a văzut în vis o casă ridicată în acel colţ al insulei, care sfida de la înălţime apele care o asaltau din trei direcţii. A doua zi dimineaţa, ba chiar ore bune după asta, n-a putut să-şi desprindă gândul de la plăsmuirea din vis. Maria, prietena sa, pe care o alesese să-i fie soţie, l-a văzut preocupat şi n-a dorit să-l sâcâie cu întrebările. Dar absenţa lui se prelungea, părea rupt de lume, nici măcar la masă nu a venit. Fata s-a trezit în toiul nopţii şi a văzut lumina din bucătărie aprinsă, iar Traian părăsise patul şi desena de zor pe şerveţele nişte schiţe indescifrabile.
-Maria, ştiu, acum ştiu ce vreau! Vezi, asta este casa pe care doresc s-o construiesc, pentru tine şi pentru tata şi pentru Maşa şi pentru copiii noştri, care vor veni.
Din cauza emoţiei, glasul îi tremura şi era un pic incoerent.
-Iubitule, nu înţeleg desenele tale, aduc vag a casă.
-Mâine voi încerca să le pun pe planşetă. Ai dreptate, pe şerveţele sunt nişte mâzgăleli. Acum, hai să bem un ceai şi să mergem la somn!
Trupul firav al iubitei sale, ascuns sub capotul diafan, îi trezi tânărului dorinţa de a face dragoste, iar Maria îl primi în ea, cunoscând poate pentru prima dată, ce înseamnă cu adevărat dragostea omului lângă care alesese să trăiască. A fost momentul conceperii a două comori deosebite, fiul celor doi care se va naşte peste nouă luni şi acea minunată Casă dintre ape, viitor edificiu al Comnenilor, născută după un frumos vis de vară.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Odată cu revenirea în casa renovată, Enid s-a întors la prietena sa, contactele fizice între cei doi soţi fiind acum absente în totalitate. Maria se retrăsese în „iatacul“ amenajat la comanda soţului şi evita din răsputeri să doarmă în acelaşi pat cu Traian. Situaţia devenise de-a dreptul jenantă şi în curând a devenit chiar insuportabilă. După câteva zile chinuitoare petrecute la birou în faţa planşetelor de desen, obosit şi tracasat, arhitectul a comandat un taxi să-l ducă spre locuinţa sa. În maşină se gândea că sosise timpul să plece undeva, să-şi ia câteva zile libere, s-o ducă pe Maria şi pe Tavi undeva departe de tumultul capitalei. Îi surâdea ideea şi era sigur că Maria va fi de acord. A plătit şoferului cursa şi înviorat, s-a grăbit să intre în casă. Însă a remarcat imediat că nu era în ordine ceva, în bucătărie pe masă era o sticlă de vin Pinot destupată alături de un tirbuşon, iar el ştia că soţia sa urăşte vinul, iar pentru ordine avea o adevărată manie. Apoi pe hol a descoperit o pereche de ciorapi din nylon şi articole de lenjerie intimă, un sutien, un porjartier şi… două perechi de chiloţi. Deşi fierbea de mânie, a reuşit să se abţină şi a trecut prin dormitorul copilului să vadă dacă totul era în ordine. Tavi dormea cuminte alături de un ursuleţ sanitar din pluş. A intrat în dormitor şi a descoperit că patul era neatins, foarte rece şi nu era prea greu de ghicit că nu se dormise recent în el. A pornit cu paşi rapizi spre „iatac“ şi deja de la distanţă se auzeau gemetele specifice celor care fac dragoste, numai că nu era vorba de un amant rival ci de… o amantă a Mariei. Cu siguranţă, în acea „cameră de odihnă“ era soţia sa împreună cu cine alta decât Enid. În mintea lui Traian s-a făcut lumină, acum înţelegea inexplicabila răceală a Mariei faţă de persoana lui. Cel puţin faptul că nu era vorba de un alt bărbat, era o consolare, dar nu suficientă pentru a-i domoli gelozia şi mai ales mândria de bărbat înşelat de nevastă.
Nu a intrat peste cele două amante, a coborât scările spre vestibul şi după   ce şi-a tras un pardesiu, a luat umbrela şi a părăsit casa. Devenise obişnuinţă ca la intervale de timp, un locuitor al casei, suferind o decepţie sentimentală, să ia drumul străzilor, în special al Căii Călăraşilor. Mai mult a orbecăit în bezna nopţii, bătând drumurile, întorcând situaţia pe toate faţetele. Din fericire, nu era un obtuz, ştia că sunt unii oameni predispuşi să aibă legături fizice cu persoane de acelaşi sex, doar că nu se aşteptase ca una dintre ele, să fie chiar soţia sa. Consecinţele, în caz că va declanşa o procedură de divorţ pe acest motiv, puteau fi groaznice. Maria şi Enid, conform legilor ţării, comiteau o infracţiune gravă şi erau pasibile de închisoare. Scandalul le-ar fi anatemizat şi oamenii plini de prejudecăţi le vor condamna, iar pe arhitect îl vor ocoli uitând de prietenie. Însăşi educaţia lui Tavi va deveni o problemă. Ce avea de făcut în această situaţie? Era preferabil să ţină secretul ascuns în familie şi nici măcar nu ştia dacă Doru şi Maşa trebuiau să-l afle prea repede. Cu siguranţă trebuia ţinut copilul departe de influenţa mamei şi a iubitei sale. Poate că era timpul să reevalueze stadiul relaţiilor cu mama sa naturală. La nuntă, Doru fusese cel care o invitase, cel mai probabil era că între cei doi exista un canal de comunicare. Mai multă vreme petrecută de bunică alături de nepot, era un pretext care nu putea naşte un refuz. Dar îi trebuia un răgaz pentru a se calma şi ca să-şi anunţe părinţii de intenţiile sale.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Paşii îl purtau prin locurile tinereţii sale, în oraşul pe care-l îndrăgea, dar de care din diferite motive, fusese obligat să se despartă, uneori pe lungi perioade. Pentru el, bătrânul cu părul albit total, care în ultimul timp fusese copleşit de cea mai mare durere posibilă, pierderea Maşei, fiinţa care-l sprijinise la greu oferindu-i necondiţionat iubirea, ajungând până la părăsirea locurilor natale, străzile reprezentau amintirea unei alte vieţi şi-l făceau să se gândească nostalgic, la vârsta când, tânărului de-atunci îi era imposibil să se gândească la bătrânul de azi.
Venise în Capitală pentru simplu motiv că era dorit la petrecerea dată de fiul şi nora sa, cu ocazia celebrării Nunţii de Argint, douăzeci şi cinci de ani de când îşi puseseră verighetele pe deget. Nu avuseseră un mariaj prea fericit, îşi dăduse uşor seama de asta şi Maşa chiar observase înaintea lui, dar au rămas împreună, la bine şi probabil la rău, iar acum doreau să arate lumii ataşamentul unuia faţă de celălalt. Iar el, ruginitul general, trebuia să facă parte din decorul acestei piese încă neterminate, tragicomedia de zi cu zi, generaţie după generaţie, a bărbaţilor Comnen.
După ce părăsise Casa Centrală a Armatei unde fusese invitat la o reuniune a Veteranilor de Război, a luat-o pe bulevard, spre Cişmigiu, dar în ultima clipă a pornit spre Podul Izvor. Dorea să ajungă în cartierul Uranus şi să aducă un omagiu vechiului său prieten din anii terminării Şcolii de Război, Dragoş Greceanu, care plecase şi el, nu cu multă vreme în urmă, către cele veşnice. Vorbise cu fiica lui şi i-a promis că va trece pe la ea, în cursul după-amiezei acelei zile. Cunoştea o familie de ţigani florari, de la care cumpărase de când se ştia, buchete ingenios aranjate. Vechii săi furnizori probabil că acum aveau aceeaşi vârstă cu el, dar afacerea mergea mai departe derulată de copiii lor, meseria moştenindu-se din tată-n fiu, sau mai bine spus din mamă-n fiică, asemenea celorlate îndeletniciri.
A trebuit să-şi amâne intenţia, când un afiş dintr-o vitrină a teatrului Bulandra i-a sărit în ochi. Cu litere de-o şchioapă erau înşiruite câteva nume, artişti care-şi expuneau lucrările în foaierul teatrului. Pe afiş era numele cuiva cunoscut, Sofia Polack, fiica vecinilor săi de pe Insulă. Curiozitatea l-a făcut să întrebe la casa de bilete a teatrului, dacă poate vizita expoziţia. Era posibil, dar trebuia să cumpere un bilet pentru spectacolul din acea seară şi să se socotească norocos, era ultima zi când artiştii plastici îşi expuneau lucrările în acest loc. A decis imediat să rămână şi să viziteze mica expoziţie, probabil că nu va fi ceva de durată şi avea de altfel timp suficient după asta, să ajungă la fiica lui Dragoş.
O domnişoară de la intrarea în foaier i-a înmânat un pliant, pe care s-a oprit să-l citească, înainte de a vedea lucrările. Erau biografii succinte ale artiştilor, despre scurtele cariere, păreri ale criticilor şi titlurile lucrărilor expuse. În dreptul Sofiei Polack figura o singură lucrare intitulată Medic… meditând. S-a gândit că era cel puţin ciudată alăturarea celor două cuvinte şi a devenit curios aşteptându-se la cine ştie ce bazaconie. Aproape regreta că-şi pierde timpul pe aici, dar a dorit să-şi ducă la capăt intenţia de a vedea lucrările. Rămăsese acelaşi om care avea oroare să nu termine ceva odată început.
Singurul tablou expus de Sofia era tocmai în extremitatea cealaltă a foaierului, fiind amplasat într-o nişă care-l izola complet de cadrul expoziţional. Pe rând şi aproape fără să observe celelalte lucrări, a parcurs în câteva zeci de secunde întreaga distanţă care-l depărţea de adevărata ţintă. Nu era nimeni în faţa tabloului, aşa că avea şansa să-l admire în linişte. Oricare ar fi fost subiectul, se gândea s-o trateze pe fată cu indulgenţă, doar era vecina sa de pe Insulă.
Şocul pe care l-a simţit odată ajuns în faţa lucrării, a fost cât pe ce să-l doboare. A simţit pe moment că nu avea pic de aer, i se pusese în gât nodul care-l împiedica să respire.
-Alo, domnu’, vă este cumva rău? Oameni buni, aduceţi un scaun şi apă, altfel tipul ăsta o să moară în foaier!
-Mulţumesc domnişoară, dar deja mă simt mai bine. De vină este numai emoţia.
-Pe legea mea, despre ce lucru năzdrăvan vorbiţi? Este doar un simplu tablou cu tipul ăsta în halat de doctor, care nici măcar nu cred că este real.
-Poate că ştia pictoriţa ce ştia. Poate că l-a cunoscut personal pe omul portretizat astfel şi poate că privitorului de rând îi scapă ceva.
-Anume ce? Un tip atrăgător, probabil că un iubit sau fost iubit, i-a captat atenţia preţ de… o secundă.
-Simplul fapt că este singura ei lucrare, pe care a expus-o destul de izolat cum se vede, foarte departe de lucrările colegilor, este grăitor şi ne sugerează că artista este extrem de ataşată faţă de rezultatul strădaniilor sale, este foarte selectivă şi autocritică. Tuşele alcătuiesc o compoziţie asemănătoare unui proiect arhitectural.
-Probabil sunteţi un afurisit de critic, abătut prin împrejurimi.
-Nu sunt critic, dar îmi place frumosul, oriunde s-ar afla şi aici este în faţa noastră şi sare în ochi. Spuneţi-mi, am văzut în treacăt că unele lucrări sunt reţinute, deci asta înseamnă că au fost vândute. Tabloul acesta este cotat la ce valoare? Aş dori să-l achiziţionez acum.
-O clipă, să mă uit pe desfăşurător. Da, uite figurează aici, o mie cinci sute de lei. Este un preţ un pic piperat pentru o începătoare. Mai doriţi să-l achiziţionaţi?
-Cu certitudine, da! Cum procedez?
-Am să pun mai întâi o plăcuţă cu reţinut. O să vă cer câteva date de pe buletinul cu  numele dumneavoastră şi adresa, ca să vă expediem lucrarea după efectuarea plăţii.
-Pe care o voi face pe loc.
Doru purta întotdeauna o sumă însemnată de bani cu el, mai ales cînd era plecat de pe Insulă. A scos din compartimentul mare al portofelului cinsprezece hârtii de o sută de lei şi naiv le-a întins supraveghetoarei din sală.
-Nu cred că m-aţi înţeles. Eu vă dau o notiţă cu numărul de inventar al tabloului, dumneavoastră completaţi un formular de achiziţie, mergeţi binişor cu amândouă hârtiile la casierie şi plătiţi acolo. Apoi în maxim trei zile de la închiderea expoziţiei, veţi prim printr-un curier sau prin serviciile Poştei Române, mult râvnitul după cum văd, tablou.
-Mai repede nu se poate? Peste două zile vreau să-l ofer cuiva cadou.
-Cum astăzi este ultima zi, deci teoretic se poate. Nu vă supăraţi că sunt un pic indiscretă, dar pe cine doriţi să-l „fericiţi“ cu asemenea dar?
-O să vă spun pentru că aţi fost foarte amabilă, am să-l dăruiesc persoanei din tablou, chiar în ziua când părinţii săi aniversează douăzeci şi cinci de ani împreună, celebrând-o printr-o nuntă de argint.
-Frumos, dar tot nu înţeleg ce legătură aveţi dumneavoastră?
-Tânărul medic din faţa noastră este nepotul meu, iar cei care organizează petrecerea sunt fiul şi nora mea. Pictoriţa este fiica unor vecini şi suntem doar cunoştinţe.
-Acum înţeleg şi o să vă spun ce n-am spus încă la nimeni, tabloul ăsta mă înfricoşează, parcă în el îţi vezi trecutul, prezentul şi viitorul, iar nepotul dumneavoastră deja ştie asta. Mi-e teamă că pe bietul doctoraş îl aşteaptă mari încercări. Şi apropo, este medic?
-Este rezident în ultimul an şi o mare promisiune pentru chirurgia românească.
-Probabil vă simţiţi mândru că vă este nepot, iar domnişoara Sofia cu siguranţă este îndrăgostită de băiat. Sper să fie amândoi fericiţi împreună.
Apolodor Comnen a dorit pe loc să termine această conversaţie, care aducea mai mult a interogatoriu, obligându-l aproape la confidenţe pe care nu dorea să le facă. Deja vorbise prea mult şi asta nu era în firea lui.
-Mulţumesc încă o dată pentru informaţii şi ajutor, merg la casierie să achit preţul tabloului.
        S-a îndreptat grăbit într-acolo, scăpând la mustaţă de tirul unei noi serii de întrebări. Peste exact zece minute, după ce se abătuse pe la florărie, urca în pas vioi ca în anii tinereţii, Dealul Spirii.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Sofia depăşise toate cele cinci stadii ale bolii endemice caracteristice familiilor moderne, care poartă numele generic de divorţ. Cândva negase cu încăpăţânare că între Tavi şi ea rămăsese doar ceva searbăd, un ritual de împerechere animalic, un substitut de iubire fizică, în lipsa celei sufleteşti. Atunci când absenţa soţului devenise mai mult decât evidentă şi anticipase o relaţie adulterină din partea lui, simţise furia care o împinsese la rândul său în patul fostului profesor de arte, dar asta fusese de mult, la fel ca încercările de reconciliere, de numeroasele şedinţe de consiliere matrimonială. Împăcarea între cei doi nu apăruse şi ea, Sofia Comnen, căzuse într-o depresie totală care i-a secat izvorul creativ şi a condamnat-o la inactivitate. Şi-a recâştigat viaţa în momentul acceptării că n-avea rost să rămână într-o relaţie fără viitor şi atunci a cerut divorţul.
Distrugerea unei relaţii nu înseamnă întotdeauna sfârşitul şi pentru ea n-a fost decât începutul unei vieţi noi. Şi-au distrus familia pe care au crezut-o durabilă, dar au câştigat fiecare câte o viaţă nouă şi alte perspective de a fi fericiţi. Au început jocuri noi, au primit cărţi noi… dar au pierdut iar. Cel puţin, de această dată vina nu le aparţinea şi fuseseră amândoi la un pas de fericire.
Convalescenţa caracteristică oricărei boli se apropia de sfârşit, Octavian Comnen preluase halatul şi bisturiul de chirurg, ea terminase această epuizantă lucrare la care lucrase luni bune. Cu toate acestea, simţea un gol în suflet şi nu ştia ce avea de făcut ca să-l umple. Poate că nu fusese o idee rea să se retragă în Apuseni, spre Valea Ampoiului. Trebuia să aibă mai mare încredere în propria intuiţie care o îndemna să-şi urmeze visul. Sărmanul Traian fusese hotărât s-o ajute, numai că moartea i-o luase înainte. Acelaşi blestem al morţii cu aripile negre care-i răpise într-un interval scurt pe Kay, pe Jess, pe Traian şi pe mătuşa sa, Lelia.
Mai avea de stat aici o săptămână, simţea de ceva vreme nevoia de a pleca din această casă atât de caldă şi de primitoare în lunile de vară, dar atât de rece şi pustie odată cu trecerea toamnei. Totuşi, trebuia să mai aştepte câteva zile, actualul cap al familiei, Octavian Comnen, îi convocase pe toţi în acest loc, pentru sfârşitul săptămânii. Aflase şi numele celor care vor veni, desigur Tavi cu cei patru copii, mama sa, Maria, însoţită de soţia Enid, cele două se legaseră oficial prin cununie undeva în străinătate, bunica Irina Greceanu, care în ciuda vârstei ţinea să fie prezentă, Lenny şi Victor Partin, A.B. şi Georgina B., finii lui Octavian şi spre marea sa surpriză, Grig Athanasiu, nepotul mamei sale, Delia, însoţit de logodnica sa, Diana Manu, rezidenta care fusese încredinţată aceluiaşi Tavi. Nu în ultimul rând exista şi o invitată specială în persoana domnişoarei Regina Varlam. Era evident că fostul său soţ era în mijlocul atenţiei generale şi tuturor celor care vor fi prezenţi, li se va rezerva un rol.
Ea personal nu dispunea decât de iubirea ce o purta celor două vlăstare ieşite din propriul pântece, de mintea de artistă, de mâinile şi ochii care-i materializau talentul. Mai exista şi o casetă de valori, undeva, într-o bancă din Marea Britanie, care adăpostea mai multe perle rare şi de o mare frumuseţe, pe care nu se îndurase să le vândă. Câteva le pescuise singură, dar cele mai frumoase îi fuseseră oferite de Kay.
Avea încă ceva de dăruit familiei Comnen şi era un lucru care nu ştia dacă va fi acceptat de aceştia. Un tablou imens, opera monumentală, admirată de singurul om care avusese acces în casă cu excepţia ei, Nea Drăghia Calomfirescu. El i-a spuses că lucrarea părea o frântură ruptă din realitate. Ce bine ar fi dacă ar avea dreptate, dar ca orice artist autentic, avea propriile îndoieli. Fondul principal al pânzei îi reprezenta pe membri în viaţă ai familiei care fuseseră surprinşi într-un prim plan asemănător unei fotografii de la începutul secolului XX. Se inspirase din acele prime zile de la începutul verii, când locuiseră împreună o săptămână în această casă. Prin modul de distribuţie în lucrare, dorise să sugereze relaţiile de apropiere sau de conflict dintre personaje. Maria şi Enid erau în partea dreaptă, înlănţuite de mijloc cu câte un braţ din care nu se vedea decât umărul şi palma, cea a tătăroaicei, uşor destinsă cu privirea pierdută în zare. Maria se uita ţintă la faţa partenerei, citindui-se în ochi iubirea pasională şi fără limite pe care o purta. În mijlocul tabloului, Irina, stătea pe un fotoliu cu Angel în braţe, care-i întindea un colier din coral, iar Tavi, în spatele bunicii, privind ca Enid în neant, fără a-i acorda vreo atenţie mamei, pe care, deşi era alăturată lui, nici măcar n-o atingea, mâinile stând pe umerii bunicii. Ceilalţi trei copii formau grupul, asemenea unui arc de cerc aflat la baza tabloului. Cristi  săruta fruntea lui Kiky, Robby plângea oarecum nemulţumit că fusese uitat, dar nu era tocmai aşa, degetele Mariei îi mângâiau creştetul.
Sofia îşi permisese să adauge câteva elemente care se abăteau de la realitate şi cel mai evident, dar care-i dăduse mari bătăi de cap, fusese modul de a se introduce în tablou. Printr-un ingenios procedeu plasase într-un loc favorabil, o oglindă veneşiană care o reflecta în timp ce picta. În imaginea oglinzii puteai să vezi o miniatură a tabloului, desigur un pic neclară, dar şi un cvasiautoportret al artistei, aflată în toiul actului creativ. Dacă pe Irina o reprezentase la o vârstă aşa cum arăta în fotografiile din tinereţe, pe ea însăşi se pictase cum credea că va arăta peste douăzeci de ani, ca un indiciu subtil că atinsese maturitatea deplină din punct de vedere artistic.
Nu era o lucrare conformistă, ceva care să se încadreze academic în vreun curent artistic, iar una dintre ingenioasele metode de introducere a tuturor membrilor familiei într-un cadru atât de restrâns pentru profunzimea temei, a fost găsit de Sofia în trecutul îndepărtat al familiei cu rădăcinile în Bizanţ. Radu Comnen şi fosta sa soţie Hypatia, Apolodor Comnen împreună cu Maşa, precum Traian Comnen, toţi trecuţi în nefiinţă, s-au regăsit în acelaşi loc alături de cei vii, privind de undeva din fundal, fiecare dintr-o miniatură, din câte un tablou care aducea mai mult cu o icoană orientală, căci Sofia folosise o culoare care conţinea pudră de coral şi praf de perle, pentru a le reda chipurile. Efectul pe care-l produceau aceste icoane, nu putea fi decât magnific şi simboliza faptul că dincolo de graniţa dintre viaţă şi moarte legătura  continua, între cei morţi şi cei vii.
Nu în ultimul rând, mai exista un personaj în tablou, nu era un membru de sânge sau prin alianţă al familiei, dar fusese toată viaţa lui un apropiat al Comnenilor şi Sofiei nu i se păruse drept să fie omis. Era vorba de Drăghia Calomfirescu, pe care-l introdusese de asemenea printr-un procedeu ingenios. Undeva, în fundal, exista o fereastră ce dădea spre locul de separare al apelor. O barcă şi un pescar, se îndreptau neabătut spre clădirea din faţă. Afară era lumină şi soare, spre deosebire de interior, unde lumina era exclusiv de provenienţă artificială. Artista crease intenţionat acest contrast, poate pentru a-l evidenţia pe luntraşul al cărui chip nu era suficient de vizibil, dar ale cărui haine îl identificau cu certitudine pe Drăghia. Pe un colţ al bărcii, se desluşea şi numele ambarcaţiei, Magadan, o dovadă în plus şi o încercare de a înlătura orice confuzie.
Sofia presimţea cumva că lucrarea nu era terminată, povestea încă nu se sfârşise şi cerea un epilog, cu siguranţă, neaşteptat. De aceea lăsase în tablou o zonă neutră, cu elemente care puteau fi modificate. Undeva, în dreapta Irinei şi a lui Tavi, se afla un scrin de culoarea mahonului, o piesă inexistentă în inventarul Casei dintre ape. Dacă se va ivi ocazia să facă vreo schimbare şi nu se îndoia de asta, tocmai acolo va fi locul potrivit. Chiar în cazul că nu se va întâmpla ceva, tabloul era suficient de consistent pentru a fi considerat finalizat.
A sorbit din paharul plin pe trei sferturi cu Armagnac, golindu-l dintr-o înghiţitură, imediat simţind focul care-i alerga prin trup. Nu era o băutoare permanentă, azi îşi permisese un pahar cu brandy-ul din rezerva lui Tavi, pentru că aproape îşi terminase misiunea în acest loc. Mai rămâneau aceste ultime zile şi apoi era liberă să alerge spre cealaltă parte a ţării, unde cine ştie ce altă viaţă i se pregătea.
…………………………………………………………………………………………………………………………

Tablouri dintr-o expoziţie – fragmente

     2. TDE
     Omul şi pianul erau tot una. Păreau contopiţi în acelaşi trup negru şi lucios, armonie perfectă din lemn, metal, fildeş alb şi mahon, carne, sânge şi oase. Produsul acestui amestec nu putea fi decât ceva excepţional, o armonie   nemai-auzită până atunci. Pasajele din expoziţie erau larg deschise urechilor dispuse să se aventureze în minunata lume a sunetelor magnifice şi ale culorilor imaginare, de pe tablourile lui Hartmann.
     Publicul, care umpluse până la refuz Barbican Hall, venise să-l asculte pentru cea din urmă oară la Londra pe marele maestrul al clapelor Grand Piano, care interpreta în acea zi una dintre partiturile sale preferate,Tablouri dintr-o Expoziţie, tulburătoarea compoziţie a lui Modest Mussorgsky. Vlad Cărămidaru, ajuns la venerabila vârstă de optzeci de ani, încă mai avea puterea să captiveze asistenţa, mâinile nu-şi pierduseră din agilitatea fenomenală, artrita nu muşcase ireversibil din oasele şi arterele îmbătrânite, focul din suflet încă ardea. Poate că una din urechi îşi pierduse parţial fineţea, auzul sunetelor depărtate era oarecum estompat, dar pianul Stanway nu-l trădase, sunetul era perfect aşa ca întotdeauna, iar tablourile le distingea cu claritate.
     Micul Gnomus era  întotdeauna prezent de la început, cu menirea de a fi văzut de cel care făcea primii paşi în galerie, iar copiii din grădinile Tuileries, rămaşi la vârsta inocenţei, nu încetaseră disputa din faţa dădacelor referitoare la ce joc trebuiau să adopte. Pasajele despărţeau alte pânze, din toată paleta de culori şi sunete, de la tonuri vii şi luminoase, la obscuritatea spaţiilor întunecate. Bydlo, Ballet, Samuel Goldenberg und Schmule, Limoges şi Catacombae, se succedau într-o viteză ameţitoare. Vlad nu părea de loc obosit ci dimpotrivă, ultimele două tablouri Baba Yaga şiMarea poartă a Kievului, le-a interpretat cu vigoarea tinereţii, finalizându-şi cel din urmă concert special de pian, în uralele şi ovaţiile spectatorilor. Oamenii l-ar fi dorit pentru totdeauna în faţa instrumentului, dar acest lucru începea să devină imposibil, vârsta îşi spunea cuvântul şi maestrul era bolnav. Trupeşte, vigoarea nu-l părăsise, însă cel care se afla în mare suferinţă, era sufletul. Pierduse de curând cea mai dragă fiinţă, femeia care-i stătuse alături o viaţă întragă. Fizic, fuseseră despărţiţi, dragostea lor se consumase în cea mai mare parte a timpului la mare distanţă, dar Cel de sus, îndurându-se de suferinţa lor, le-a dat zece ani de fericire, cei mai frumoşi din viaţa lor. A regăsit-o pe Cecilia bolnavă, părăsită de copii, dar nu de nepoată şi strănepoată. A dus-o cu el prin toată lumea, pe la cei mai de faimă specialişti oncologi, şi, datorită unui şaman cheyenne, au câştigat împreună aceşti ani atât de frumoşi. Dar sfârşitul era inevitabil, iar ultima ei dorinţă ca finalul de carieră artistică să-l facă la Cluj, în oraşul drag amândurora, iar ultima piesă a ultimului concert să fie piesa care-i unise toată viaţa, dacă nu fizic, atunci spiritual. Clarul de Lună, al lui Debussy, va fi cântecul său de sirenă pentru cea dispărută dintre cei vii.
     Dar până atunci se produsese azi, aici, în marea sală londoneză, loc de unde îşi lua rămas bun de la cei pe care-i respecta şi care la rândul lor îl adorau.
    Florile inundaseră scena, ovaţiile încă nu încetaseră, bătrânul maestru era copleşit de o emoţie care l-a făcut să plângă. Era într-adevăr evenimentul anului la Barbican Hall. Reporterii ajunseseră în culise şi unul dintre organizatori tocmai anunţase  organizarea unei conferinţe de presă cu prezenţa maestrului Vlad Cărămidaru. Acest anunţ n-a făcut decât să agite spiritele mai mult. Toţi s-au grăbit să prindă un loc bine poziţionat în sala de conferinţă şi de aceea au părăsit în grabă culisele. Cu o excepţie, o fetişcană cu părul de culoare focului, care a rămas parcă ţintuită în loc, ochii ei privind spre unul din locurile din faţă ale sălii. Acolo, un bărbat încă tânăr, ce părea rămas ca hipnotizat sub vraja maestrului, nu dădea semne că ar fi dorit să părăsească sala. Căzuse într-un fel de transă, aşa se putea interpreta starea lui de imobilism total.
Reporteriţa era fascinată de chipul omului care i se părea cunoscut, chiar foarte cunoscut. Probabil că era o personalitate, un mare admirator al maestrului, venit de undeva din cine ştie ce colţ al lumii aici, pentru acest ultim concert.
     Sala se golise, dar omul ei încă nu-şi părăsise fotoliu din apropierea scenei. Părea că nimeni şi nimic nu putea să-l clintească. Pe dată şi-a reamintit despre cine era vorba şi de ce faţa lui îi era familiară. Doar o văzuse de nenumărate ori în presa apărută dincolo de ocean, în emisiunile de ştiri ale televiziunilor sau în talk show-rile de după miezul nopţii. Cel asupra căruia îşi îndreptase atenţia în ultimul sfert de ceas, nu era nimeni altul decât acela care produsese un document devastator, punând pe jar oamenii cu puteri decizionale ale uneia dintre cele mai prospere industrii, cea farmaceutică. The Bannister Report, înaintat sub forma unui dosar solid, cu documente clare, toate dezvăluind ce se afla în spatele uneia dintre marile afaceri a noului mileniu şi care zguduise din temelii percepţia publică asupra modului cum acţionau la limita legii, unii dintre puternicii lumii. Omul care construise acest document, nu era nimeni altul decât Stuart Bannister, iar ziarista era sigură de asta, precum că primăvara vine după iarnă. Cel din faţa ei, nu putea fi decât persoana pe care o identificase.
     Pentru moment era ca şi blocată, nu ştia cum să procedeze în asemenea situaţie, nu era decât o ziaristă la început de carieră şi venise aici ca trimisă a ziarului, nu atât pentru a-l intervieva pe maestru, cât pentru a relata un fel de cronică mondenă a personalităţilor V.I.P. din această sală. Cele mai îndrăzneţe proiecte despre cum va întocmi cronica, i-au fost pe loc date peste cap de această prezenţă neaşteptată. Dacă şi-ar fi putut învinge teama, poate că o apropiere de Stuart Bannister, urmată de un interviu, ar fi putut constitui şansa ei de lansare alături de jurnaliştii vedetă de la gazeta pe care o reprezenta.
     Brusc, s-a hotărât să-l abordeze imediat pe controversatul fost vicepreşedinte al Bleythe Pharmaceuticals. A grăbit pasul ca să-l ajungă, omul reuşise să se urnească, părăsindu-şi locul din sală şi era pe cale să se amestece printre ultimii spectatori. L-a reperat imediat datorită staturii longiline care-l făcea să nu se piardă uşor în mulţime. Stuart nu se grăbea şi nici măcar nu avea de gând să folosească o maşină proprie sau un taxi. Mergea destul de lejer, iar fata îl urma în proximitate, încercând să găsească o cale de a-l aborda în aşa fel încât să-i smulgă promisiunea unui scurt interviu.
     După ce au parcurs astfel două mile bune, cam trei sferturi de ceas mergând pe jos, a început o ploaie tipic londoneză, măruntă şi rece. Bannister se pare că nu poseda umbrelă, astfel că a intrat destul de rapid într-un pub, desigur unul irlandez. Fata a rezistat cu stoicism câteva minute afară, apoi şi-a făcut intrarea într-un local plin cu bărbaţi.Era de fapt singura prezenţă feminină, iar pe moment, a încercat un sentiment de jenă, vecină cu panica. Cel care umplea halbele cu bere, a încurajat-o, poftind-o să ia un loc la bar.
     -Hai domniţă, treb’e să fie groaznic de rece afară. V-ar face bine ungrog fierbinte şi Sean o să vă servească imed’at!
     Un tip evident băut s-a postat alături, avea pe cap o ciudată bască din catifea verde cu o frunză de trifoi şi mai verde desupra creştetului.
     -O’Heartie mă numesc şi sunt Preşedintele de onoare al irlandezilor rătăciţi. Dumneavoastră?
Fata a tresărit speriată, dar barmanul tocmai îi aşzase paharul cugrog în faţă, iar ea mai mult de frică, a luat o gură. Băutura nu era rea, fierbinte, aromată şi nu prea tare, cu darul da a o încălzi aproape instantaneu şi furnizându-i doza de curaj ca să vorbească.
     -Mulţumesc Sean, grogul tău grozav este tot ce aveam nevoie acum. Deci, mă numesc Gail Doolittle şi mă bucur că am intrat aici.
     -Micuţa noastră Liz!-completă O’Heartie, cu trimitere la Eliza din My Fair Lady.
     Restul consumatorilor din local au aplaudat frenetic, ca la spectacol, se produse ceva care în sfârşit îi înveselea în această seară rece. Gail s-a îndreptat ţintă spre masa lui Stuart Bannister şi fără încuviinţarea acestuia a luat loc pe băncuţa din faţa lui.
     -Eşti Suart Bannister, autorul mult controversatului The Bannister Report, eu sunt Gail Doolittle şi sunt jurnalistă la…
     -…nu mă interesează chiar dacă ai fi Kate Middletone, te-ai aşezat neinvitată la masa mea şi asta-i destul. Dar probabil că astea sunt manierele în ziua de azi.
     -N-aş dori să vă deranjez prea mult, am o singură întrebare…
     -…încă n-ai dispărut?
     -Alo! Domnu’, ce-i comportamentul ăsta? Dom’şoara doreşte numai o companie şi probabil că te-a considerat cel mai înţolit dintre noi.
     -Domnule O’Hartie, nu sunt decât o tânără ziaristă şi doresc o întrevedere particulară cu acest domn. Desigur, dacă şi dânsul este de acord.
     Purtătorul bonetei verzi a făcut un semn vizibil cu ochiul, pe care Gail a crezut că-i fusese adresat. Nimic mai neadevărat, de fapt domnul Jonas O’Heartie, era o bună cunoştinţă al lui Stu, ba chiar putea fi categorisit drept cel mai bun prieten al său. Cei doi se înţelegeau din priviri şi Jonas a înţeles că era timpul să se retragă.
Dintr-un anumit puncte de vedere, Stu o plăcea pe fată, nu era nimic fizic, puicuţa era cu peste douăzeci de ani mai tânără decât el, iar de curând tocmai evadase dintr-o relaţie care-i măcinase nervii ani buni. Deocamdată,       n-avea nevoie de o femeie în pat, dar avea nevoie cu disperare de două urechi care să audă suferinţele sale. Din păcate, fata din cealaltă parte a mesei, nu era decât o afuristă de jurnalistă, adică exact una din tagma celor care-i pricinuise numai necazuri în ultima vreme.
     -Ştiţi, întrebarea mea se referea… doriţi să-mi acordaţi un interviu?
     Cuvintele fetei l-au prins pe picior greşit, se aşteptase la chestiuni picante, superficiale, frivole, dar un interviu acordat unui ziarist, în acest moment, când el însuşi devenise un paria, reprezenta un risc până şi pentru cel care-l solicita. S-a uitat la fată compătimitor şi i se adresă îndulcindu-şi evident tonul din voce.
     -Domnişoară, ştii la ce riscuri eşti expusă numai dacă eşti văzută în compania mea? Crezi că ar exista cineva din lumea ta care ar aproba publicarea interviului cu o persoană care a sfidat pe miliardarii din industria farmaceutică?
     -Domnule Bannister, sunt gata să risc alături de dumneavoastră, cât despre publicare nu vă faceţi griji. Am relaţii în mediul on line şi dacă presa scrisă mă refuză, cei de pe Internet vor difuza interviul cu Stuart Bannister, pe sute de site-uri.
     Bannister a cerut omului de la bar, două ginuri Fizz şi două porţii de   chips-uri cu sos picant. Apoi a mai comandat două cafele mari irlandeze, cu frişcă din abundenţă.
     -Aşa mai vii pe-acasă, omule, remarcă iar caustic O’Heartie.
     -Este prietenul tău nu-i aşa?
     -Desigur domnişoară Doolittle, Jonas a rămas unul dintre puţinii pe  care-i mai am, cu siguranţă cel mai bun. Dar să revenim la problema noastră,  ce-ai spune dacă aş fi de acord cu interviul?
     -Aş spune că aţi făcut cea mai bună alegere, n-am experienţă prea mare, dar asta înseamnă că voi fi sinceră şi onestă, voi prezenta numai faptele pe care mi le veţi reda, folosind cuvintele dumneavoastră, fără denaturări şi alte interpretări tendenţioase. Asta pot să vă promit încă de pe acum.
     -Vom folosi două reportofoane, unul al dumneavoastră şi unul al meu. Cred că locul unde voi accepta să vă ofer interviul, va fi un separeu al restaurantului Carpathian’s, aflat la două străzi de aici. Mâine la prânz, vom lua masa împreună, iar apoi te las să-ţi faci job-ul. Te rog încă o dată, fără terţe persoane, fără camere, fără fotografii. Sper că ne-am înţeles.
     -Din partea mea este OK!
     -Rămâne pe mâine la orele două după prânz, la restaurantulCarpathian’s. Acum rămâi, bea-ţi cafeaua şi Jonas va chema un taxi. Noapte bună domnişoară!
     -Noapte bună domnule Bannister!
     Bărbatul a părăsit grăbit pub-ul. Ploaia se înteţise, dar Stuart pur şi simplu n-o lua în consideraţie, gândurile lui zburau departe, iar în urechi mai avea încă sound-ul pianului la care maestrul Cărămidaru interpretase unul dintre fragmentele care-l captivau, Catacombae, con mortuis in lingua morte. Mussorgsky fusese într-adevăr genial.
     În local, jurnalista tocmai se pregătea să plătească nota, dar Jonas interveni:
     -Se poate dom’şoară Liz, astăzi aţi fost invitata noastră de onoare, a irlandezilor rătăciţi.
     -Mă numesc Gail Doolittle, nu Eliza Doolittle, domnule irlandez rătăcit O’Heartie. Poţi să-mi spui Gail, nu mă supăr, iar de plătit, o facem nemţeşte, juma’-juma’!
     Irlandezul a onorat partea lui de plată, zâmbind un pic maliţios către fata care-i plăcea, era puţin prea cam tânără pentru el, probabil nu împlinise douăzeci şi cinci de ani, faţă de cei treizeci şi doi ai lui. Mai mult ca sigur, nu era din Londra, venise de undeva de la ţară, făcuse studiile de jurnalism la o şcoală din apropiere, iar acum, slugărea ca o novice la vreo gazetă măruntă.
     -Spuneţi-mi domnişoară Gail, unde lucraţi ca ziaristă?
     -Sunt editor junior la The New Morning şi vă rog să-i spuneţi şoferului să mă lase la redacţia ziarului.
     Nu era prea departe, gazeta se mutase de curând într-un sediu nou din City, era cu siguranţă în stare să parcurgă şi singură drumul pe jos, dar în ploaia păcătoasă care se înteţise, era posibil să se pricopsească cu o răceală straşnică.            Aşa că era în regulă dacă ar fi acceptat oferta omului cu bască verde.
     -Oricum, aici ne luăm la revedere, dar sunt sigur că ne vom reîntâlni curând, chiar mâine la Carpathian’s.
     -Speram să mă întâlnesc numai cu domnul Bannister.
     -Ştiu domnişoară, dar din păcate mă tem că prezenţa mea în acel restaurant este obligatorie.
     -Domnule, mă jigneşti, nu sunt o afurisită de teroristă sau vreo răpitoare, sunt doar o jurnalistă.
     -Iar eu sunt proprietarul restaurantului domnişoară, iar mâine am doi oaspeţi de onoare.
     Fata s-a înroşit de ruşine. Până la urmă, Jonas, cu toată ironia lui, fusese foarte amabil cu ea. În acel moment, a remarcat şi faptul că era un bărbat destul de atrăgător, un irlandez roşcat cu ochii de un verde strălucitor, două luminiţe jucăuşe în cabina unui taxi. Oarecum se simţea puţin atrasă de acest om, dar şi-a spus că nu era timpul pentru o idilă, adevărul era că se lupta pe viaţă şi pe moarte cu rivalii, pentru obţinerea unui post de jurnalist consacrat. Avea de întocmit un material şi de pregătit un interviu pentru mâine, aşa că era mai bine să se despartă de Jonas acum.
     Maşina s-a oprit în faţa impozantei clădiri care adăpostea redacţia ziarului. Gail a dorit să achite partea ei de contribuţie, dar de această dată nu a putut să-şi materializeze gândul, maşina a demarat, iar figura zâmbitoare a lui Jonas, stăruind preţ de câteva momente, a fost înghiţită în ploaia deasă.
 
     Ca de obicei, în redacţie era cald şi vânzoleală mare. S-a descotorosit cu iuţeală de trench coat-ul uşor umezit de ploaie, a trecut pe la oficiul de unde şi-a pus o porţie generoasă de cafea şi s-a îndreptat către încăperea seniorilor. Mentora ei, Patricia Palmer, cu siguranţă se plictisise de moarte aşteptând-o, dar avea veşti bune pentru ea, tocmai era pe cale să confirme încrederea pe care aceasta i-o acordase.
     -Domnişoară Doolittle, eşti într-o întârziere de aproape un ceas. Ediţia on-line aşteaptă materialul dumneavoastră de la gala maestrului Cărămidaru. Probabil că nici măcar nu te-ai catadicsit să-l editezi până acum.
Glasul aspru a făcut-o să regrete că nu ajunsese mai devreme, Patty nu era de obicei aşa de dură, probabil că şi ea fusese trasă de urechi mai devreme, asta era singura explicaţie. Dorea să-i împărtăşească vestea cea mare, dar senioara îi tăie iar elanul:
     -Domnişoară, te aşezi la locul tău, şi, în maxim treizeci de minute, am articolul dumitale pe desktop. Sper că înţelegi, prezenţa dumitale aici atârnă de un fir de păr. Pune-ţi mintea la contribuţie şi dă-mi un material bun! La treabă!
     Năucită de directivele şefei sale directe, dar mai ales foarte speriată de perspectiva concedierii, Gail nu s-a mai gândit la cele petrecute cu mai puţin de un ceas în urmă, singurul ei scop acum, era să compună într-o jumătate de oră un reportaj de la Gala maestrului, un articol de trei mii de cuvinte, în treizeci de minute, adică o sută de cuvinte pe minut. Era dincolo de putinţa ei de a-l finaliza, dar ştia un lucru, va încerca.
 
     Patricia se uita peste două rânduri de geamuri, la stagiara ei, editoarea junioară din anul I, Gail Doolittle. Surprinzător, fata îi amintea de cineva foarte cunoscut, o pretendentă plecată de foarte jos, care-şi terminase studiile târziu, după ce absolvise mai întâi şcoala vieţii. Îşi vânduse trupul ca să supravieţuiască în marea metropolă, iar ca urmare a unei întâmplări fericite, ieşise din mocirlă. Unul din vechii şi constanţii clienţi ai tinerei Pippy, era profesor şi datorită unei fantezii ciudate, fusese obligată ca înaintea unei partide de amor, să se îmbrace în şcolăriţă şi să asiste la lecţiile de literatură clasică date de acesta. Culmea, se dovedise că-i plăcea de clientul ei mai mult ca profesor decât în postura de amant, iar acestuianu i-a scăpat extraordinarele aptitudini ale tinerei prostituate de asimilare a cunoştinţelor din domeniul său. A sfătuit-o să-şi reia studiile de unde le abandonase, mai mult, i-a oferit sprijin financiar, iar în momentul când s-a hotărât să urmeze un colegiu, ce-i drept, modest, a îndrumat-o ca un părinte. Apoi, după absolvire, i-a oferit recomandarea pentru o gazetă cu apariţie săptămânală. Prostituata Pippy a devenit astfel, ziarista respectată Patricia Palmer.
     Desigur, Gail nu pornise din mocirlă, făcuse o prestigioasă şcoală de jurnalism, vorbea curent câteva limbi de circulaţie, era foarte inteligentă, dar până acum, cu siguranţă, nu dăduse de greu. Oarecum o cocoloşise,  nearuncând-o în foc. Colabora la rubrici facile, precum cea mondenă sau de amuzament, dar astă seară era ceva important şi aştepta cu nerăbdare materialul stagiarei. Avea pretenţii mari de la ea, Gail trebuia să facă saltul decisiv, asta trebuia să se întâmple curând şi prin propriile sale forţe.
     Îşi aruncă ochii pe monitor şi a deschis progresia materialului pupilei sale. Fata nu-şi pierdea timpul, nu se scurseseră mai mult de zece minute şi jumătate de articol era deja scris. Pentru iubitorii muzicii, probabil că rândurile din faţa ei, vor fi o încântare. Alături de o descriere a sălii de concert din complexul Barbican, fata îşi împărtăşea impresiile despre spectatori, ambianţă şi nu în ultimul rând despre maestru Vlad Cărămidaru. O scurtă biografie şi apoi Gail, a impresionat-o prin exprimarea propriilor trăiri din timpul consumării concertului. Încheia textul cu elogii la adresa maestrului, care din păcate se retrăgea din viaţa publică. Patricia nu avea de făcut decât să dea bunul de tipar pentru ediţia digitală, dar s-a decis imediat să propună în colegiul redacţional publicarea reportajului şi în ediţia tipărită.
     Se făcuseră ceasurile trei noaptea şi Gail nu părăsise redacţia, marea majoritate a colegilor ei erau în paturile lor, dar tânăra jurnalistă îşi urma cu îndârjire planurile, trebuia să se pregătească intens pentru interviul cu Bannister şi de aceea, studia materialele din arhivă sau de pe Internet. Şi nu erau puţine, un dosar cu nu prea multe file, The Bannister Report, avusese darul să arunce în aer concepţia publicului despre cei care ofereau mijloacele  de luptă împotriva bolilor. Zeci de firme producătoare de medicamente, rivale de o viaţă, se uniseră pentru prima oară,  cu singurul scop de a-l distruge pe Stuart Bannister şi a face uitat infamul său Report. Lupta durase ani buni şi scopul acestor rechini farmaceutici, fusese aproape atins. Târât în zeci de procese, cu tot suportul primit din partea organizaţiilor antiglobalizare, societăţilor civile şi a intelectualităţii progresiste, Stuart era pe punctul de a ceda, se afla doar la un pas de a-şi retrage materialul. Era tot ce-şi doreau inamicii săi, dar cu siguranţă că răzbunarea lor nu se va opri decât după dispariţia fizică a omului care le produsese atâtea dureri de cap.
     Existau foarte multe materiale despre viaţa privată al lui Stuart Bannister, pur şi simplu era imposibil ca într-un timp aşa de scurt, să asimileze totul şi deodată. Gail a simţit din plin oboseala. Era timpul să meargă acasă, un duş fierbinte, un ceai de levănţică cu o brioşă, apoi un somn bun de câteva ceasuri, erau tot ce avea nevoie. Locuia destul de departe de redacţie, într-un mic apartament de pe Manor Road, în partea nordică a oraşului. Metroul însă, o lăsa destul de repede aproape de studioul care-l împărţea cu o colegă de cameră. Chiria era destul de piperată, plăteau împreună şase sute de lire, nici una dintre cele două n-ar fi putut s-o suporte singură. Aşa era comod, lejer ca plată şi câteodată, simţeau nevoia de companie. Nu prea des însă, destul de rar ajungeau faţă-n faţă, Taylor era dansatoare într-un local din Soho, se producea pe timpul nopţii şi dormea ziua. În lunea ei liberă, era lângă fetiţa de doi ani, lăsată în grija unei mătuşi.
     Studioul dispunea doar de un singur pat, destul de mare ca să poată dormi amândouă în el şi de obicei Taylor sosea, când Gail lua micul-dejun, dar astăzi lucrurile stăteau altfel, dansatoarea a găsit-o pe colega ei de apartament, dormind şi bolborosind lucruri ciudate, despre un pianist, un farmacist şi un irlandez cu basca verde precum ochii săi. Abia stăpânindu-se să nu râdă, Taylor a aînvelit-o pe mica jurnalistă şi a trecut la duş.
 
     Erau ceasurile doisprezece şi Gail s-a dat jos din pat năucă. Uitase să-şi pună deşteptătorul, intenţionase să se trezească pe la zece, să mai lucreze un pic la pregătirea interviului, dar s-a gândit că o paşte  catastrofa, n-avea decât mai puţin de două ore să ajungă la Carpathian’s. I-a luat aproape un ceas pentru a se aranja şi la capătul orei, Taylor o privea mirată neştiind ce schimbare survenise în viaţa prietenei sale. Dorea să arate bine, asta era evident şi se decise s-o ajute după propriile puteri.
     Acum erau amândouă în faţa măsuţei cu oglindă, Taylor periindu-i frumoasele şuviţe de culoarea focului, iar Gail încercând să se descotorosescă de ultimele rămăşiţe ale măştii de zi, cea care trebuia să-i corijeze urmele lăsate de orele nopţii petrecute în redacţie. Se uscase bine şi era un pic dureroasă înlăturarea ei. A trecut în faţa lavoarului şi cu ajutorul apei s-a tamponat, reuşind într-un final, să-i aducă chipului o înfăţişare cât de cât acceptabilă.
     -Ce mai? Gail, eşti frumoasă, niciun muritor nu te merită!
     -Fugi de aici fato, azi este vorba doar de un interviu.
     -Şi cine mă rog este bărbatul, nu mă înşel, este vorba de un bărbat?
     -Este o poveste lungă şi acum n-am timp să stăm la palavre.
     -Doar pe scurt, cât îţi fac o manichiură de top.
     Asta era una din marile aptitudini ale lui Taylor, probabil că dacă ar fi fost o meserie mai bănoasă, astăzi nu era o practicantă profesionistă a dansului exotic la bară, ci poate o manichiuristă de top. Avea o mână extraordinar de uşoară şi o creativitate fantastică, mai ales că se mişca foarte repede, iar în criza de timp actuală, asta era esenţial.
     -Nu fi timidă, vreau amănunte, pe scurt, că ne grăbim!
     -Ieri am cunoscut la un pub, trei bărbaţi.
     -Fato, dar văd că nu-ţi pierzi vremea de pomană.
     -Este o glumă! Nu este ceea ce crezi. Unul, cel amabil, barmanul, mi-a oferit o băutură caldă, binevenită de altfel, eram înfrigurată. Al doilea, cel cu care mă voi întâlni mai târziu, poţi să-i spui de pe acum „cavalerul tristei speranţe”, mi-a făcut impresia unui om copleşit de misiunea lui, iar cel de al treilea, ei bine, cel mai ciudat, un irlandez cu bască verde, având un trifoi şi mai verde pe creştet, a reuşit să-mi redea buna dispoziţie, chit că este un măscărici care se autointitulează Preşedintele irlandezilor rătăciţi.
     -Hai că asta-i bună, am văzut multe lucruri ciudate, dar se pare că în ultimele douăzeci şi patru de ore m-ai depăşit.
     -Şi asta nu este tot. Patty, şefa mea de la ziar, m-a pus zdrăvăn la muncă şi nu ştiu cum, am reuşit să ies cu bine din asta.
     -Pentru că eşti prea deşteaptă, cred că meriţi mai mult decât fiţuica de scandal unde lucrezi. Manichiura este gata! Să trecem la ţoale!
     -Nu este o fiţuică, este a patra publicaţie ca tiraj şi cititori din Londra, iar Patty este cea mai bună ziaristă din lume.
     -OK! Aşa o fi, dar acum să vedem cu ce te îmbrăcăm!
     Au reuşit împreună ca în mai puţin de o jumătate de oră să-i dea jurnalistei Gail Doolittle un aspect decent spre atrăgător.
     -Este cum am spus eu mai devreme, Gail, nici-un muritor nu te merită… poate cu excepţia împăratului verde cu bască.
     -Preşedinte Tay, doar preşedinte!
 
     Restaurantul era situat aşa cum i se spusese, în apropierea complexului Barbican, în faţa sa situându-se una din celebrele grădini englezeşti. Primăvara nici măcar nu începuse bine, umezeala însă era la cote maxime şi acest lucru nu putea decât să-i priiască vegetaţiei luxuriante, sursă de oxigen vitală într-un oraş unde betonul, oţelul şi sticla păreau să fi câştigat războiul cu natura.
     Localul însă, era situat la parterul imobilului care nu era construit pe tipic victorian, ci mai curând pe cel francez, al frumoasei perioade care fusese denumită La Belle Epoque. Fostul proprietar, un român născut în Transilvania, îi vânduse restaurantul tocmai lui Jonas O’Heartie, pentru faptul că-i cunoştea părinţii. Era bătrân şi n-avea urmaşi direcţi, dorea ca o persoană apropiată lui, să-i preia localul. Nu ceruse o sumă prea mare şi cu toate acestea, Jonas fusese nevoit să se împrumute pentru a-l cumpăra. Deocamdată nu se gândise la vreo schimbare, îi plăcea restaurantul aşa cum îl construise fostul proprietar, de fapt avea clienţi fideli, care, asemenea lui, gustau din plin plăcerea de a prânzi şi cina într-unul dintre cele două saloane, cel românesc sau cel franţuzesc. Mai oferea celor care doreau intimitate, patru separeuri cochete, mari şi mici, mobilate cu gust. Într-unul dintre cele două mici, erau invitaţi să ia prânzul, prietenul său Stuart Bannister cu invitata lui, ziaristă simpatică.
     Jonas nu-şi putea nega sentimentele pentru Gail, ar fi fost nesincer faţă de el însuşi. O plăcuse din momentul în care intrase pe uşa pub­-ului. Ceva îi spunea nu era doar un foc de paie, şi, poate că undeva, cândva, vor fi foarte apropiaţi. Ieri fusese ziua lui liberă, îşi dăduse întâlnire cu prietenul său în acel mic local, ca să bea împreună o halbă bună de bere neagră şi să-i redea pofta de a trăi, să-i spună că lumea nu începea şi se termina cu blestemata de Bleythe Pharmaceuticals şi familia lor de prădători. Apoi apăruse Gail şi, dintr-o dată, totul s-a schimbat. Poate că Providenţa a trimis-o drept mesager şi fata le va schimba viaţa în bine.
     A observat-o de la distanţă şi s-a grăbit să-i deschidă larg uşa de la intrarea în restaurant. Fata închisese umbrela, pe care a înmânat-o împreună cu pardesiul, la garderobă. Acum şi ea s-a lămurit, omul din faţa ei era chiar Jonas O’Hearty, hâtrul de ieri atât de pitoresc îmbrăcat, dar azi numai trifoiul natural afişat la butoniera unui costum impecabil, mai amintea de originile sale celtice.
     -Domnişoară Doolittle, sunteţi aşteptată, permiteţi-mi să vă conduc!
     -Domnule O’Heartie, astăzi arătaţi altfel, normal şi… admirabil!
     -Şi dumneavoastră domnişoară, sunteţi superbă, permiteţi-mi să vă ofer din partea staff-ului, acest trandafir alb.
     Un ajutor de ospătar s-a plasat în faţa clientei, purtând un trandafir alb pe o periniţă din catifea verde. Obrajii lui Gail au prins o roşeaţă dincolo de stratul subţire de fard. Era flatată de această mică atenţie şi era mai mult ca sigură că nu venea din partea staff-ului, ci din partea irlandezului. Acceptă însă cu plăcere floarea şi a fost condusă spre separeul unde o aştepta misterBannister.
     Separeul putea fi categorisit ca foarte intim, dar nu în sensul de a favoriza o relaţie dusă dincolo de graniţele decenţei, ci dimpotrivă, exista în acel spaţiu, aerul de rustic. Căută detaliile care să-i aducă un pic de lumină, să-i releveze un argument decisiv, care să-i confirme ipoteza. Desigur, nimeni nu dorise să ascundă oaspetelui care călca în acest separeu, identitatea provenienţei. Erau suficiente detalii, pur şi simplu cu o atenţie minimă, puteai determina natura pitorescului loc.
     -Da domnişoară, este un interior cu specific rustic românesc. Mobilă boierească din lemn de nuc, faţa de masă din in bătut, cu broderie de mână, covor manual cu motive orientale, icoane de lemn pe unul dintre pereţi, cel estic, ştergare peste tot şi flori aduse special din Grădina Maicii Domnului. Prânzul care-l vom lua, va fi desigur, cu specific românesc.
     -Sunt copleşită domnule Bannister şi absolut încântată.
     -În primul rând, spune-mi Stu, iar eu o să-ţi spun Gail, să lăsăm formalismele deoparte. Ctitorul acestui stabiliment, ar fi măgulit dacă ar ştii că oaspeţii din fostul său local, în semn de respect pentru naţionalitatea lui, ar prânzi în acest spaţiu, o părticică din ţara de origine şi mai ales dacă bucatele alese drept meniu, ar avea de asemenea specific românesc. Numele lui poate nu vă spune azi nimic, Dorian Moisescu era cunoscut acum trei decenii sub apelativul Papa Moshou, o legendă în cercul select al gastronomilor londonezi. După ce a trecut prin peripeţii numeroase, a reuşit să evadeze din România comunistă şi să construiască superbul restaurant în care ne aflăm azi. Poate că peste un timp, vă voi povesti pe larg şi cu amănunte, istoria minunată al acestui adevărat buccaneer al gastronomiei.
     Gail privi mirată spre omul din faţa ei, care o invită curtenitor să ia loc la masă, pentru a prânzi alături. Era prima ei experienţă de acest fel. Cândva, Patricia îi atrăsese atenţia despre ipostazele ciudate cu care se va confrunta şi pentru care trebuia să fie pregătită. Azi, pentru prima dată, era într-una din acele situaţii, şi, a constatat imediat că nu era deloc una neplăcută, ci doar ciudată. Aşa că a luat loc, punându-şi trandafirul alături.
     -Văd că Jonas a rămas acelaşi băiat galant, îi spuse Stu, afişând un zâmbet uşor ironic şi privind către acesta. Poate ne face onoarea să guste un aperitiv cu noi şi să să ne recomande în acest timp, câteva dintre minunile sale gastronomice.
     Fata privi spre irlandezul care nici măcar nu a clipit. Desigur că nu fusese luat pe nepregătite şi de aceea a făcut semn unui chelner să se apropie. În faţa separeului exista o cortină, care la nevoie putea fi trasă, astfel după caz, păstrând sau nu intimitatea celor din interiorul spaţiului. Deocamdată, privirile celor din restaurant nu erau obturate şi de aceea, semnul şefului a fost înţeles imediat. După ce i-a şoptit câteva cuvinte,garçon-ul dispăru, dar s-a întors în mai puţin de un minut, cu o mapă legată în piele de căprioară, care conţinea meniul.
     -Prânzul specific românesc, are în componenţă un platou cu gustări reci, mezeluri de casă, măsline, brânză telemea de oi, roşii, castraveţi şi ardei. Înainte de a gusta din aperitive, se obişnuieşte sevirea unui rachiu tare, care în anumite zone poartă numele de horinca sau mai cunoscut, de palincă. De fapt, este un dublu distilat din fructe, mere şi pere sălbatice, culese la sfârşitul toamnei şi lăsate la fermentat câteva luni.
Antreurile au sosit imediat, iar Jonas le-a turnat o minunată licoare chihlimbarie în ceşcuţe ciudate din ceramică neagră.
     -Rachiul a fost ţinut şase ani în butoaie de lemn moale, mulberry îi spunem noi, acolo se numeşte dud. Dar vă rog să gustaţi!
     Lichidul era plăcut aromat, dar foarte tare, însă deschidea un apetit nemaipomenit. Aşa că au gustat din cele oferite pe platou.
     -Nu vă săturaţi, pentru că bunătăţile abia urmează. Aşa cum vă spuneam românii, consumă la prânzul festiv trei feluri de mâncare plus acrituri natur sau sub formă de salată. La sfârşit se ia un desert. Vă recomand o ciorbă cu perişoare, câteva sărmăluţe cu mămăliguţă, friptură de miel preparată haiduceşte, adică la jar de lemne, cu garnitură de cartofi copţi şi salată de varză acră. Dacă veţi mai putea, vom ataca faimoasă plăcintă moldovenească, numită în acele locuri „cu poale-n brâu”. Mi-este imposibil să vă dau vreo explicaţie, eu însumi fiind în ceaţă. Ca vin vă recomand oGrasă de Cotnari, vin alb şi un Cabernet Sauvignon Noir de Urlaţi, vin roşu. Amândouă sunt minunate şi sper că vă vor place.
     De-a lungul a două ceasuri, cei trei meseni au gustat câte puţin din fiecare fel de mâncare. Era ceva care depăşea orice închipuire, nici măcar nu puteau spune ce le plăcuse mai mult. Vinul era deasemenea excelent şi plăcinta la înălţimea laudelor aduse de patron.
     -Înainte de a comanda câte-o cafea turcească şi a vă acorda intimitatea necesară interviului, permiteţi-mi să vă ofer o ultimă delicatese românească, vom desface împreună o sticlă de vin spumos, obţinut prin metoda brevetată în Champagne. Este provenit din faimoasa podgorie Panciu şi este vechi de zece ani, timp suficient pentru a ne oferi o băutură cu nimic mai prejos, decât suratele franţuzeşti.
     Cu o extraordinară dexteritate, Jonas a destupat sticla, un pocnet sec, un abur diafan şi lichidul uşor rozaliu, bolborosea în cupele de cristal.
     -Pentru viitorul fiecăruia dintre noi!-toastă Jonas.
     -Pentru tinereţea voastră, să fiţi fericiţi!
     Stuart Bannister avea lacrimi în ochi.
     -Pentru ca să ţi se facă dreptate, Stuart Bannister! Pentru ca oamenilor să li se facă dreptate şi să nu mai cadă pradă lăcomiei unora!
     Gail Dolittle nu se îndoia că bărbatul din faţa ei era un om cu o moralitate ireproşabilă, studiase suficiente materiale pentru a se convinge în final că fostul vicepreşedinte al Bleyte Pharmaceuticals, avea intenţii onorabile. Dar acum, trebuia să asculte din gura lui toate acestea.
     Sosise momentul ca Jonas să părăsească spaţiul, iar draperia să fie trasă. Era croită dintr-un pluş greu, care nu lăsă nici-un sunet să iasă sau să pătrundă din şi în interior. Masa fusese debarasată, totuşi mai rămăseseră cafelele şi câteva coşuleţe mici din răchită lăcuită cu fursecuri, prăjiturele de casă şi alune. Nu fusese uitată nici băutura, două sticle, una cu Sherry şi cealaltă cu Brandy, le fuseseră puse la dispoziţie, dar cine mai avea timp de aşa ceva? Sosise iată, momentul adevărului, interviul. Gail s-a uitat instinctiv la ceas, se apropia ora cinci de după-amiază, ora sacrosantă a ceaiului englezesc, dar azi va renunţa la el. Şi-a scos reportofonul şi l-a reglat, aşezându-l apoi în mijlocul mesei. Stu folosea în acest scop, propriul telefon mobil.
     -Putem începe domnişoară!
     -În primul rând, aş dori să aflu câteva date despre dumneavoastră. În presă s-a relatat câte ceva, dar asupra persoanei domnului Stuart Bannister, mai ales asupra celui anterior ajungerii în posturi de conducere la Bleythe Pharmaceuticals, pluteşte un aer de mister total.
     -Toate necazurile mele au început din acel moment, când am acceptat acele funcţii. Până atunci eram doar un cercetător modest, care-mi desfăşuram activitatea într-un laborator din Chicago.
     -Aţi întâlnit-o pe Lydia şi v-aţi căsătorit cu ea.
     -La început n-am ştiut că face parte din familia Bleythe, purta numele de fată al mamei, Ford. Era o tânără avocată, pe care o cunoscusem prin recomandarea unui prieten comun. Nu-ţi ascund că ne-am plăcut de la prima vedere, în scurtă vreme împărţeam apartamentul ei, al meu era prea modest pentru ea. Am avut atunci o primă bănuială, fata cu care trăiam nu era o persoană oarecare. Cu venitul ei modest de asociat stagiar, nu-şi putea permite să plătească o chirie aşa de mare. Dar nu am pus întrebări, în timpul primei vacanţe ne-am căsătorit în Las Vegas. Nu prea dispuneam de mulţi bani atunci, aşa că prima noapte ca soţ şi soţie, nu s-a consumat într-un somptuos apartament matrimonial din MGM Hotel de pildă, ci într-o modestă cameră de motel, Glenville, dacă-mi aduc bine aminte.
     Bărbatul a făcut o scurtă pauză şi a turnat fetei un strop de Sherry, apoi după ce şi-a umplut paharul cu Brandy, a luat o înghiţitură bună.
     -Nu eraţi tocmai un anonim, dumneavoastră dădeaţi viza de valabilitate vaccinurilor produse de Bleythe Pharmaceuticals, pentru a fi trimise spre omologare. Mai mult, şi alte firme farmaceutice apelau la competenţele dumneavoastră şi eraţi considerat drept o somitate în materie.
     -Sunt atât de îndepărtate acele vremuri! Dar să revenim la momentul căsătoriei mele cu Lydia Ford Bleythe, fiica principalului acţionar şi cel majoritar al firmei unde lucram. Lucrurile s-au schimbat, şi asta rapid. Am început să urc pe scara ierarhică şi, desigur, salariul creştea văzând cu ochii. Naivul de mine credea că asta se datorează valorii mele ca profesionist. Eram atât de prost şi de orb, încât nu vedeam la doi paşi de mine cu cine aveam de-a face. După aproape doi ani, am aflat pe cine luasem în căsătorie. Eram convins că-mi cunosc soţia şi ea nu-mi ascunsese nimic din trecutul ei, ba chiar eram sigur de dragostea ei. Biet credul dus de nas aşa uşor! La capătul acestor doi ani, m-am trezit chemat de marele patron, Jeremiah Bleythe în persoană. Am fost invitat să iau loc, persoanele din încăpere s-au retras, rămânând între patru ochi, adică singur cu „balaurul”. Mi-a oferit un trabuc, probabil de bună calitate, pe care l-am refuzat, eu nu fumasem niciodată şi nu aveam de gând s-o fac. M-a măsurat preţ de un minut şi cu glasul mieros despre care se dusese vestea, mi s-a adresat.
     „Tinere, mi s-a spus despre dumneata numai lucruri lăudabile. Se pare că ţi s-a dus renumele şi peste graniţele firmei, prietenii noştri…”, aici accentuase aceste două cuvinte, „…folosesc din plin abilităţile dumitale. Azi acest lucru trebuie să înceteze!”, iar uzând acelaşi ton aproape punitiv. „Vei primi o nouă însărcinare în cadrul firmei şi vei părăsi laboratorul de avizare. Îţi ofer postul de CEO  interimar şi Vicepreşedinte, iar aprobarea Consiliului de Administraţie va fi doar o formalitate!” M-a lăsat fără glas, nici în visele mele cele mai optimiste nu speram asta. Strănepotul contrabandistului de alcool din anii prohibiţiei, nepotul crescătorului de mustangi din Wyoming, fiul veteranului mort în Vietnam şi al nativei cheyenne din Laramie, era pe cale să-şi îndeplinească dorinţa de ajungere sus, în vârful vârfului, chiar în rândul celor cu putere decizională din firmă şi de a-şi găsi în sfârşit un loc sub soarele visului american. Numai că…
     -…soarele a topit ceara cu care fuseseră prinse aripile lui Icar.
     Nu ştia de ce rostise aceste gânduri cu glas tare. Stuart avea desigur o istorie tristă de povestit dar, pentru moment, Gail a simţit că a intrat în pielea personajului din faţa ei.
     -Au fost ceva mai mult decât două simple aripi. Am escaladat Everestul şi m-am trezit pe fundul Gropii Marianelor. Rămăsesem în faţa diavolului fără cuvinte. Desigur, atunci nu-i cunoscusem întunecimea, credeam că pur şi simplu omul din faţa mea mă preţuia. Tocmai că aşa era, numai că dintr-un alt sens. Pur şi simplu făcuse un plan ca să mă cumpere, să se foloseacă de numele meu pentru a promova pe piaţă produse netestate suficient, care să aducă profituri şi mai mari. Mă impresurase din patru părţi: soţia, firma, situaţia socială, stabilitatea financiară. În fine, se hotărâse să-mi dezvăluie identitatea soţiei mele. „Dragul meu, soţia ta, Lydia Ford, este de fapt fiica mea din prima căsătorie, cea cu Beatrix Ford, fostă Bleythe. Îţi jur că nu ştiam acest lucru când mă gândeam să te promovez în cadrul firmei!” Desigur că minţea, dar cui îi păsa în acele momente de asta? Viitorul meu se anunţa minunat, de fapt viitorul nostru. Mă gândeam pe atunci că o să ne construim o casă nouă, un cuibuşor numai al nostru, să putem avea o familie adevărată, cu mulţi copii. Vise deşarte! După şase luni eram separat de Lydia. Preluând funcţia propusă, în scurtă vreme orele petrecute acasă deveniseră tot mai puţine, călătoream spre toate filialele din America de Nord şi Europa, ca să aplic noua viziune asupra funcţionării firmei. Lydia, care fusese ghidată prin şantaj spre mariajul cu mine de maleficul ei tată, s-a considerat degrevată de obligaţiile maritale, pur şi simplu s-a recuplat cu amantul ei. Obţinând de la Jerry Bleythe, tatăl ei, o sumă imensă, a cumpărat apartamentul din Chicago şi s-a instalat cu omul ei acolo. Când m-am reîntors după o lungă absenţă, mi-am găsit bagajele într-un depozit şi mi s-a dat de înţeles că persoana mea nu mai era dorită lângă a ei. Credeam că o iubeam, speram cu încăpăţânare să fie doar o neînţelegere la mijloc, ce mai, eram complet orb şi am suferit mult şi pe nedrept. Poate fi o greşeală să iubeşti aşa mult pe cineva?
     Conjuncturile complet nefericite prin care trecuse acest om, puteau fi punctele de plecare ale comportamentului său de mai târziu. Totuşi, în acest moment, Gail n-avea nici o îndoială, Stuart Bannister fusese toată viaţa lui, un om onest. Aflase deja unele date inedite, necunoscute publicului până acum şi dacă i se va permite, va realiza un  reportaj pe cinste.
     -Eraţi într-un moment de răscuce. Aveaţi de de ales între a pleca, a părăsi firma, sau de a continua colaborarea în cadrul Bleythe Pharmaceuticals.
     -Din păcate am ales a doua variantă. Pe atunci nu mi se părea că Jerry Bleythe avea vreo vină în legătură cu comportamentul fiicei sale, mai ales că-mi declarase că n-avea control asupra ei. A minţit cu bună ştiinţă, mai târziu, făcând unele cercetări, am descoperit întregul adevăr.
     -Ce v-a făcut să depăşiţi criza familială şi să mergeţi mai departe?
     -Nebunia! Eram convins că fac o trebă excelentă, aveam sub control absolut producţia de medicamente şi eram convins că Bleythe Pharmaceuticals va deveni în scurtă vreme, cel mai sigur producător de medicamente.
     -Atunci a fost lansată noua strategie de piaţă.
     -Aşa este, într-o bună dimineaţă am fost convocat de Jerry pentru o şedinţă restrânsă al Consiliului de Administraţie. Ne-a fost prezentat un tip, despre care ni s-a spus că este creatorul unor noi tehnici de vânzare. A fost rugat să-şi expună proiectul, iar mai întâi s-a prezentat, Phillip Trickman, absolvent al Universităţii Harvard, unde studiase în cadrul Şcolii de drept comercial.
     -Acelaşi om care azi este CEO la Bleythe Pharmaceuticals.
     -Exact, Jerry s-a retras din postul său şi l-a numit pe Phil după aşa-zisa mea trădare. Pe atunci mi se părea viabil proiectul noului venit. Dorea ca firma să-şi diversifice producţia pe care o împărţise în trei categorii, medicamente, cosmetice, nutrienţi. Le dăduse şi nume cod, Vitalia, Beauty, Nutricia. Erau trei divizii care funcţionau independent, dar ale căror produse urmau să iasă pe piaţă împreună. Cumpărarea unui medicament performant, era condiţionată de vânzarea unui pachet cu alte două produse, dar din categorii diferite. Firma trebuia să-şi dezvolte rapid sectorul de cercetare, astfel încât produsele de top să apară cât mai curând. Mai propunea înfiinţarea un birou de patente, pentru achiziţia în regim de urgenţă a procedurilor de fabricaţie a unor produse interesante. Se gândise Phil al nostru la spionaj şi contra-spionaj industrial şi îi propuse lui Jerry să-l angajeze pe unul dintre cunoscuţii săi, analist CIA, care să organizeze securitatea firmei şi să-i spioneze pe concurenţi.
     -Cred că toate aceste schimbări necesitau nişte fonduri uriaşe.
     -Firma dispunea de lichidităţi, dar nu avea suficiente pentru punerea în practică a programelor lui Phil. Fără să stea pe gânduri, Jerry a găsit soluţia imediat: sporirea capitalului prin emiterea de pachete suplimentare de acţiuni şi cooptarea unor investitori potenţi. Ca să aibă acceptul imediat al acţionarilor vechi, le-a oferit la paritate, un pachet de zece la sută din emisiunea nouă, eu am primit cinci la sută, Jerry şi-a oprit douăzeci la sută, managerii primeau paisprezece la sută, iar cei cincizeci şi unu procente rămase erau puse la vânzare în pachete de câte cinci la sută, cu condiţia ca noii cumpărători, să nu posede acţiuni din emisiunile mai vechi. Această tranziţie a durat trei ani, eram în posesia unei adevărate averi, circa douăzeci şi cinci milioane de dolari, iar eu câştigam în medie de pe urma dividendelor, cam trei sferturi de milion pe an. Eram de asemeni retribuit cu patruzeci de mii de dolari pe lună plus alte cheltuieli achitate de firmă, transport gratuit cu avioanele companiei asociată nouă, cazare în hoteluri de lux, vacanţe de vis.
     -Ce mai, visul american transpus în realitate!
     -Din păcate visul frumos a fost doar peambulul coşmarului. Dar aşa începe următorul capitol din viaţa mea. Pentru această zi însă, este destul, afară s-a făcut noapte, doresc să mă odihnesc pentru că mâine părăsesc Albionul. Povestea va continua, dar peste un timp. Am petrecut patru ore agreabile împreună cu dumneata şi dă-mi voie să te felicit, Gail Doolittle, vei deveni o ziaristă pe cinste!
     Atunci fata observă ziarul care purta data de azi. Era ediţia de dimineaţă a The New Morning şi avea pe prima pagină jos, în stânga, o fotografie de la concertul maestrului Vlad Cărămidaru şi titlul articolului întocmit de ea, târziu în noapte. O mică notă îl trimitea pe cititor la pagina şase, cea culturală. Se pare că lui Patty îi plăcuse şi susţinuse materialul tinerei ziariste în colegiul redacţional.
      -Ia ziarul, eu l-am citit de dimineaţă şi pot să spun cu mâna pe inimă că ai făcut o treabă excelentă. Puţini au capacitatea de a înţelege pierderea pe care o vom resimţi după dispariţia de pe firmament a maestrului, dar cel puţin Vlad Cărămidaru nu se va retrage ca un anonim şi asta în mare parte, se va datora celor ca dumneata.
     -Concertul a fost fantastic, parcă revedeam în faţa ochilor tablourile lui Hartmann, dar de la cel de-al optulea s-a schimbat ceva, v-am observat în sală şi mintea mea încetase să mai lucreze pentru articol. Simţeam nevoia să vă cunosc personal şi restul îl ştiţi.
     -Ciudat, parcă ţi-am spus că mă identific tabloului numărul opt, cel cu catacombele şi limba morţilor. Dar asta este acum istorie şi de fapt mâine, plec în România pentru două săptămâni, maestrul Cărămidaru susţine acolo ultimul său concert, la Cluj-Napoca, şi n-aş lipsi pentru nimic în lume.
     -Doamne, cât aş fi dorit să continuăm interviul!
     -Se poate! Numai că trebuie să mă însoţeşti!
     -Patty, şefa mea, m-ar strânge de gât dacă aş lipsi două săptămâni! Probabil că mi-aş pierde slujba şi, adio gazetărie!
     -Ce-ar fi să-i spui că mă însoţeşti în străinătate pentru obţinerea unei exclusivităţi, dacă ea este cine cred eu că este, nu numai că va fi de acord, cred că te va obliga să mă însoţeşti!
     Gail a coborât privirea în pământ, era o situaţie de invidiat, dar pe undeva jenantă. Dacă Patty va fi de acord, avea să-şi petreacă o vreme în proximitatea unui bărbat de care se simţea desigur atrasă, dar nu fizic. De fapt, în această zi, descoperise că inima îi bătea pentru acel irlandez nebun şi atrăgător de nedescris. S-au trezit cu Jonas lângă ei, venise însoţit de chelnerul care-i servise şi Stu achită nota plus bacşişul de rigoare.
     -Ştii Gail, în restul timpului, eu şi Jonas suntem cei mai buni prieteni, dar aici el este şeful care trebuie să le asigure oamenilor săi mijloacele de subzistenţă. Aşa că în acest local sunt un client ca toţi ceilalţi.
     -Nu chiar, ci cel mai barosan şi cu siguranţă, pentru orice irlandez care se respectă, afacerea este afacere!
     -Deci Jonas, este bine să ştii că interviul va continua, dar undeva departe de aici, o iau pe Gail cu mine în România.
     Irlandezul s-a bosumflat dintr-o dată, în mintea lui, se strecurase gelozia pentru că îşi făcuse o impresie greşită cum că între cei doi clienţi ai săi, s-ar înfiripa o idilă. Gail, mai perspicace, a reuşit să-l ghicească hotărându-se pe loc să pună câteva surcele pe foc, drept răzbunare pentru ce se întâmplase cu o seară înainte.
     -Domnule Bannister, dacă nu vă supăraţi, aş dori să plec. Voi face puţină mişcare şi apoi voi lua un taxi până la redacţie. Îi voi expune şefei mele propunerea dumneavoastră şi sper să fie de acord cu ea. Cel târziu până la miezul nopţii, veţi avea răspunsul, dar mai mult ca sigur, chiar dacă va fi de acord, va fi necesară o zi pentru a-mi pune ordine în ceea ce las acasă.
     -Domnişoară, vă însoţesc până la taxi. Jonas, roagă te rog pe garderobieră să ne aducă hainele. Şi ce naiba te-ai întristat, nu plec pentru vecie!
     După ce s-a îmbrăcat, Jonas i-a reţinut palma lui Gail pentru a o săruta, moment care s-a prelungit poate prea mult, apoi i-a strâns mâna lui Stuart şi s-au îmbrăţişat ca doi camarazi.
     -Să ai grijă de fată Stu, îi şopti la ureche şi atunci omul a înţeles că prietenul său o iubea pe Gail.
     -Fii fără grijă prietene, o să-i acord lui Gail toată atenţia şi consideraţia mea, apoi la rândul său îi şopti, n-o să mă ating de fată nerodule, am înţeles că ţii la ea, dar important este ca şi ea să ţină la tine!
     Au părăsit împreună localul şi în aer se simţea prospeţimea primăverii care tocmai sosise chiar în acea zi.
 
     Patricia Palmer nu-şi vedea capul de treburi, ar fi avut nevoie de Gail aici, dar din păcate, fata îi comunicasee că va lipsi pâna la şase seara. Acum însă, se făcuse opt fără un sfert. Oare cu cine luase masa? O lăsase să înţeleagă că era invitată să ia prânzul cu o persoană foarte importantă, de la care spera să obţină un interviu. N-a vrut să-i dea niciun amănunt, asta însemna că n-avea siguranţa că-şi va îndeplini scopul. Poate că dacă ar citi istoricul de pe computerul fetei, ar găsi un indiciu. S-a ţinut deoparte cât a putut, dar curiozitatea de ziaristă nu-i dădea pace, astfel încât, a pornit calculatorul junioarei protejat de o parolă, pe care însă o cunoştea. Deodată a înlemnit, existau sute de pagini pe motoarele de căutare, pe care Gail le parcursese doar în trei ore. Toate aveau în centru ca personaj principal, acelaşi om: Stuart Bannister. A oprit calculatorul şi s-a îndreptat bombănind spre biroul ei, tocmai când Gail şi-a făcut intrarea. Era fix opt seara. Zbieră din toate puterile:
     -Doolittle, la mine, în pas alergător! Apoi se adresă secretarei: Şi tu toanto, adu-ne două cafele mari şi negre, fără zahăr pentru mine!
     Atunci a observat că Gail era mult mai bine îmbrăcată ca de obicei, îşi aranjase nu numai ţinuta, ci şi înfăţişarea, acum avea de a face cu o ediţie îmbunătăţită a protejatei sale, iar lesbiana din ea, era chiar atrasă de roşcată.
     -Pe unde mi-ai umblat domnişoară? Redacţia este cuprinsă de flăcări, Primul-Ministru chiar acum este interpelat de opoziţie în Parlament, iar eu n-am avut pe cine să trimit acolo!
     -Nu sunt ziaristă de politică, n-am apetenţa şi competenţele necesare, eu mă ocup de cultură şi de viaţa mondenă.
     -Atunci de ce te interesează acest om, Stuart Bannister? Parcă nici ziaristica de investigaţie şi nici anchetele, nu intră în competenţele dumitale. Mi se pare mie, sau zâmbeşti?
     -A fost o întâmplare fericită. Totul a început aseară la concert…
     I-a trebuit un ceas ca să-i explice lui Patty, cu lux de amănunte, tot ce se întâmplase în ultimele patruzeci de ore. Într-un final, mentora sa fumase cinci ţigări şi băuse două cafele. Secretara după ce i-a oferit ultima cafea, a dojenit-o.
     -Las-o mai moale cu cafelele Patty, câte au fost azi, patru, cinci? În ritmul ăsta, nu apuci şaizeci de ani!
     După ce Nanny a părăsit biroul, i-a dat cu tifla.
     -Am şaizeci şi doi fraiero! Las-o pe târfă să creadă ce-o vrea! Gail, spui că deja o parte a interviului ai înregistrat-o? Fac în acest moment cinste!
     Scoase o sticlă de brandy şi două păhăruţe minuscule.
     -Nu te supăra Patty, astăzi am băut un pic prea mult, aşa că o să te refuz. Spune mai bine dacă tu crezi că este necesar să-l însoţesc pe Bannister în străinătate? Sunt două săptămâni la mijloc.
     -Ai înnebunit? Ce crezi tâmpito, că te las să dai cu piciorul unei asemenea oportunităţi? Ai să pleci cu el Gail şi dacă este nevoie, ai să te regulezi cu el, numai să faci restul interviului, în ediţie completă, mă auzi? Rezolvi totul până mâine la prânz, de restul proiectelor tale am să mă ocup eu cu Black Viola. Cât priveşte cercetarea pentru găsirea materialelor astfel încât să iasă nu doar un articol, ci un foileton de articole, mă ocup eu. Tu obţine interviurile şi îţi promit că vom apare pe prima pagină, cu moacele şi semnăturile noastre, a ta prima, poţi să fi sigură de asta.
Era năucitor, Patty nu se mai oprea, probabil că vedea mult mai departe decât ea. Ce nu ştia Gail, era că Patricia Palmer, sub aparenţele unei ziariste îndrăgostită de meseria ei, conducea un grup de intelectuali organizaţi într-o asociaţie ce lupta împotriva globalizării. De mai multă vreme luaseră la ochi câteva supranaţionale, printre care şi Bleythe Pharmaceuticals. Sub conducerea lui Phillip Trickman, compania se înfiltrase în toată lumea, câştigând pieţe, altădată inaccesibile străinilor. Existau multe bănuieli că Bleythe Pharmaceuticals nu folosea întotdeauna cele mai ortodoxe metode, ci dimpotrivă, se zvonea că mita, înşelăciunea şi chiar crima, nu erau străine de acest grup redutabil. Ca întotdeauna, lipseau dovezile şi poate că Stuart Bannister era oportunitatea mult aşteptată, pentru a face puţină lumină. Gail a primit fără probleme un concediu plătit pe o perioadă de două săptămâni. Însuşi Patty s-a milogit de redactorul şef, însă fără a-i spune motivul real. Era bine    să-şi ţină intenţiile secrete, celor două ziariste nu trebuiau să li se alăture şi alţi neaveniţi. Jurnalistă cu experienţă, Patricia Palmer a realizat imediat pericolul imens care ar plana deasupra capetelor celor două dacă şi-ar face publice intenţiile. Aşa că prefera să aştepte şi să se pregătească pentru marele război care se profila.
●●●●●●●●●●●●●●

Ultimul hit – fragmente

5. UH

Pentru Marius, orele de la şcoală parcă nu se mai terminau, instituţia însăşi îi apărea ca făcând parte dintr-un coşmar, unde profesori şi colegi, se reuniseră cu scopul să-i îngreuneze viaţa. Nu reuşise să-şi facă prieteni, era un puşti închis, despre care psihologul şcolii îi spusese tatălui că era introvertit. Desigur că Haralambie Demetriad nu înţelesese aproape nimic, nu făcea parte din categoria oamenilor foarte şcoliţi şi credea că nici odrasla lui nu va face prea mulţi purici pe băncile instituţiilor de învăţământ. Era însă singurul copil pe care-l putuse avea, deci ţinea foarte mult la el. Muncea de dimineaţă până seara ca să nu-i lipsească nimic, era curat îmbrăcat, avea întotdeauna rechizitele cerute de şcoală, mama îi încropise chiar o mică bibliotecă.
Spre deosebire de ceilalţi copii, Marius nu era mort după unele distracţii ca de pildă, filme, sport sau colecţionarea timbrelor, lectura nu-l pasiona, la joacă era văzut rar, nu pentru l-ar fi oprit părinţii, ci pentru că prefera s-o facă în izolarea casei, în magazia din spatele curţii. Aici îi era împărăţia, printre vechiturile din care îşi construise propria reşedinţă. Un scaun tapiţat, şchiop de un picior, dar dres în grabă de copil, era tronul. Un lampadar mai bătrân decât bunica din Bucureşti, de care agăţase un felinar găsit pe maidan, era candelabru, masa pe care tatăl său prepara porcul de Crăciun, era locul de ospăţ, iar un tablou jerpelit care încadra o fotografie de grup cu ofiţeri şi soldaţi, reprezenta certitudinea că nu era singur ci însoţit de curteni.
Acum venise ca să dea curs primei provocări din viaţă. Cumpărase două ţigări Litoral, luase din bucătăria mamei un chibrit şi dorea să fumeze, aşa cum o făceau oamenii mari. Mai întâi se asigură că nu era nimeni prin apropiere, scoase ţigara din banderola de hârtie care o ţinuse aproape de geamăna sa, o puse în gură, scăpără un băţ şi trase primul fum. Se înecă, era un pic iute, dar la cea  de-a doua inhalare, simţi aroma tutunului. Nu era chiar aşa de rău, mai trase două fumuri, apoi stinse ţigara într-o farfurioară ciobită. Nu credea că va mai repeta prea curând această experienţă, aşa că aruncă ţigara nefumată, împreună cu chiştocul şi scrumul, în cazanul cu gunoi din spatele curţii. A mers către cişmeaua din grădină, unde s-a spălat pe dinţi cu pastă Menta şi pe mâini cu săpun de casă. Se reîntoarse în magazia lui, cugetând la ultima lui aventură.  
Stătea ore întregi aici, nu fără să facă nimic, Doamne fereşte, răsfoia în permanenţă nişte partituri pe care le găsise aruncate în coşul de gunoi din curtea şcolii. Erau foarte vechi, unele făcute ferefeniţă, hrana generaţiilor de cari aciuate prin Cancelarii şi camere cu materiale didactice. Probabil că vreun responsabil cu ele, se gândise că sosise timpul să le caseze, aşa că o făcuse…  aruncându-le la gunoi. Dar Marius le-a recuperat, le-a pus în ordine, nu aruncase nimic şi acum culegea roadele stăruinţei sale. Avea ceva idee de teorie muzicală, dar îi trebuia un instrument, aşa, ca să experimenteze. Primise de ziua lui de la bunica, un joc Lego, pe care nici măcar nu-l desfăcuse. Mama se supărase când fiul ei l-a schimbat pe o muzicuţă cam veche, dar cu schimbător. Din fericire, aflase cam târziu şi asta după ce-şi ascultase fiul cântând. Avea ceva cunoştinţe muzicale dobândite mai ai ales pe vremea frecventării alături de mama sa, Alida Roşu, bunica lui Marius, a Bisericii Reformate de care aparţineau. Acum, puiulul ei, micul Marius, interpreta cu o ştiinţă dobândită nu se ştie cum, o piesă de Christian Sebastian Bach. O făcea puţin cam naiv, dar Eleonora s-a trezit plângând, cu siguranţă că odrasla ei primise de la Bunul Dumnezeu har, un har până acum nebănuit de nimeni. De atunci nu l-a mai tulburat, fiind convinsă că Marius îşi va găsi şi singur propriul drum.
Copilul a descoperit după numai o lună, toate secretele cântatului la muzicuţă. A început să asculte concertele difuzate la radioul din sufragerie şi a descoperit că interpretarea dată de el era departe de ceea ce auzea. Nu dezarmă şi apelând la profa de Muzică, o întrebă care-i diferenţa între muzicuţă şi orchestră. Aceasta râse bine dispusă, îl trase deoparte şi-l întrebă la rândul ei curioasă de preocuparea copilului:
-Demetriad, de unde până unde această pasiune a ta? Văd în catalog că eşti un elev cel mult mediocru, chiar la muzică n-ai depăşit niciodată nota şapte, dacă-mi amintesc bine în clasa a cincea media ta la sfârşit de an a fost şase, şi acum brusc, te interesează muzica simfonică?
Copilul se blocase, tonul imperativ şi un pic aspru, îi cam tăiase din elan, dar totuşi curiozitatea învinse:
-Doamna…
-Tovarăşa profesoară!
-Tovarăşa, eu am găsit acum ceva timp la coşul de gunoi din curte nişte partituri, le-am studiat şi am desluşit câte ceva, apoi adrenalina îi oferi o doză de curaj. Tovarăşa, eu pot să le cânt la… muzicuţă!
     -Extraordinar, un Paganini al muzicuţei şi eu n-aveam habar că mi-este învăţăcel! Ha, ha, ha!
Copilul se întristă, acum a realizat că era mai bine să-şi păstreze bine ascunse secretele, în magazia din spatele casei.
-Bagă-ţi minţile în cap Demetriad, pune-te cu burta pe carte, intră în rândul celorlalţi. Tu nici măcar pionier nu eşti! Ai ajuns în clasa şasea şi umbli teleleu, fără griji. Partidul m-a pus aici…
Nici măcar n-o mai băga în seamă, bătea câmpii, asta o auzise chiar din gura tatălui său ori de câte ori era un discurs la radio. Trebuia s-o părăsească iute pe profa de Muzică, aşa că profită de o clipă când aceasta se oprise din morală pentru a face observaţie unei fetiţe că n-avea pampon, şi dispăru pe nevăzute. Terminase orele de curs din acea zi, aşa că o luă agale spre casă. După nici zece paşi, simţi pe umăr o palmă a cuiva care-l atenţionă să se oprească.
-Puştiule, stai o clipă!
Marius îl cunoştea pe tânărul care-l stopase din drum. Lucra la şcoală, era un fel de administrator, om bun la toate. El era cel care dregea când se strica vreun lavabou la grupurile sanitare, curgea vreun calorifer, înlocuia un geam spart. Se mai ocupa de aprovizionare, de îngrijirea terenurilor şi a sălii de sport, a sălii de festivităţi şi a serbărilor şcolare. Copiii se adresau lui pe numele mic, aşa dorea şi era foarte popular printre puştime.
-Andrei, bună! Sunt grăbit pentru că ai mei mă aşteaptă la cină, ce vrei de la mine?
-Puştiule, am auzit fără să vreau dialogul tău cu Lady Godiva.
-Cu profa de muzică? Aşa îi spui?
-Da! O să ştii ce înseamnă mai târziu. E o adevărată scorpie, dedicată trup şi suflet învăţăturilor corifeilor marxişti. Nicio urmă de empatie, de sentiment părintesc! Nu trebuie să fi trist, aşa se comportă cu toţi, n-are ceva special împotriva ta.
-Cu toate astea o aperi! Dacă ar şti cum ai poreclit-o, ar vorbi cu directorul să te alunge din şcoală.
-Dar n-o să afle dacă nu-i spui, nu-i aşa? Te-am oprit însă pentru cu totul altceva. Ai învăţat să cânţi la muzicuţă după partiturile aruncate de Lady Godiva?
-Şi cei cu asta?
-Aş dori să te ascult, poate că din asta va ieşi ceva.
-Azi n-am la mine muzicuţa, poate altădată.
-Va fi mâine, tu adu-o! Ne întâlnim în sala de sport după ore. Nu-ţi fă griji, nu vom fi singuri, mai sunt şi alţi copii care vin pentru audiţie.
-Audiţie? Ce înseamnă asta? Nu doresc să mă vadă nimeni cu muzicuţa. Dacă o dau în bară, cu toţii au să râdă de mine şi voi ajunge calul de bătaie al tuturor.
-Asta n-o să se întâmple, ţi-o garantez! Şi fiindcă observ teama ta, tu vei fi ultimul audiţionat, vom fi singuri aşa că lasă frică deoparte!
A mâncat foarte puţin la cina luată împreună cu părinţii şi a răsuflat uşurat când mama i-a făcut semn că se poate apuca de lecţii. Numai că lui nu-i era gândul decât să ajungă cât mai repede în magazia din spatele curţii. Din fericire, în ziua următoare n-avea decât ora de matematică şi de limba română şi două ore de atelier. Avea de rezolvat o problemă de geometrie şi de învăţat pe dinafară o poezie pe care de fapt o ştia deja, pentru că îi plăcuse foarte mult, Lacul, de Mihai Eminescu. Matematica îi dădu ceva bătăi de cap, cu toate astea nu a fost nevoit să ceară ajutorul mamei.
Îi duse caietul cu tema efectuată, iar Eleonora după o verificare amănunţită, se declară mulţumită.
-La literatură n-ai de scris?
-Pentru mâine avem de învăţat pe de rost Lacul.
-Şi…
-Ştiu poezia.
Apoi el a început să recite:
…………………………………
Lacul codrilor albastru…
………………………………..
Mama îl privi admirativă, cu toate că diriginta îi repetase de nenumărate ori că rezultatele la învăţătură ale fiului ei demonstrau că băiatul era cel mult un elev mediocru, în sinea ei ştia că Marius avea ceva special, era diferit de ceilalţi copii, avea un har pe care încă nu şi-l descoperise, iar de asta nimeni încă nu-l băgase în seamă. Poate că în curând puiul ei va ieşi din apăsătoarea mediocritate şi va răsări ca o stea pe firmament.
-Mami, mă duc în magazie să-mi fac ordine printre lucruri şi să citesc un pic. Am luat o carte de la bibliotecă despre familia de muzicieni Bach şi trebuie  s-o citesc într-o săptămână, asta este regula.
-Bine puiule, dar să nu stai până târziu. Şi noi aici în casă avem reguli, stingerea se dă la fix zece fără un sfert, la nouă intri la baie să fii curat pentru a doua zi.
Era un copil bun şi ascultător, iar Eleonora regretă că i-a repetat o regulă pe care Marius n-o încălcase niciodată. Totuşi, era intrigată de tot mai desele retrageri spre magazia din spate. Ştia că încearcă să cânte şi chiar se întreba dacă încercase şi alte partituri, aşa că după un ceas se îndreptă într-acolo. Constată cu satisfacţie că fiul ei progresase, cânta tot aceeaşi bucată de Christian Bach, numai că de această dată o făcea cu mult mai bine. Îşi spuse că probabil cineva îl îndrumase şi se gândi să-i spună şi lui Haralambie ce ispravă de băiat aveau amândoi. Poate că ar fi trebuit să-l transfere la Şcoala de Muzică pentru a-şi dezvolta talentul.
,,Prostii, prea devreme! Poate-i doar o toană, o joacă de copii. Dacă se plictiseşte după o lună? Mai bine merge în continuare la şcoala de aici. Mai târziu, vom vedea.“
Se înşela profund, Marius merita cu siguranţă mai multă atenţie şi dacă ar fi rămas încă cinci minute şi-ar fi auzit fiul interpretând straniu, în modul său personal, la muzicuţa rudimentară, Sonata Lunii, după o partitură ale cărei note, abia se mai distingeau. Dar lui nu-i păsa, o făcea mai mult intuitiv, aşa cum învăţase să cânte la muzicuţă, fără să-i arate cineva. Nu prea înţelegea cheile şi măsurile, habar nu avea de valorile notelor, optimi, sferturi, jumătăţi, diezii şi bemolii îi erau străini, dar totuşi cânta, şi o făcea bine.
Avea un ceas deşteptător vechi, un aşa-zis CFR pentru că era imens şi obsevă că limba mică era lângă cifra nouă, iar cea mare se apropia de doisprezece, aşa că strânse partiturile, puse muzicuţa la locul ei în cutie şi o luă cu el împreună cu o foaie, cea mai rablagită dintre toate. O împături cu grijă şi o aşeză în buzunarul de la piept al bluzei de joacă cu gândul s-o alăture muzicuţei, în ghiozdan. Stinse lumina, nu înainte de a privi încă odată încăperea devenită aşa de dragă, închise uşa şi se lăsă pe mâinile mamei pentru a-l îmbăia.
Cele patru ore de curs au trecut greu, doar la geometrie profesorul i-a verificat caietul unde-şi trecuse tema, clătină oarecum neîncrezător din cap şi-l privi pe sub ochelari. Apoi brusc, îl invită la tablă.
-Demetriad, nu sunt convins că tu ai rezolvat problema pentru acasă, sau cel puţin n-ai făcut-o singur. Ca să scapi de mine recunoaşte, mama sau tata te-au ajutat, sau poate un frate mai mare!
-Domnule profesor, m-am descurcat singur, dar dacă n-aş fi putut, mama m-ar fi ajutat.
-Aha, încerci să-mi spui pe ocolite că mama ţi-a sugerat soluţia.
De această dată Marius nu mai lăsă loc de interpretare.
-Tata era la serviciu, iar mama spăla şi călca în altă cameră atunci când eu îmi făceam temele, iar fraţi sau surori, n-am.
-Scumpule, dacă este aşa, uite, îţi dau o problemă, iar tu încerci s-o rezolvi. Ai douăzeci de minute, pentru că atât a rămas din oră. Dacă o duci la bun sfârşit, ai un zece de la mine, dacă nu, înseamnă că ai minţit şi ai un doi. Te mai întreb odată…
Dar nu fu nevoie să mai rostească vreun cuvânt, elevul Demetriad Marius începu să scrie cu creta pe tablă, enunţul, demonstraţia şi rezolvarea problemei de geometrie. Copiii acum şuşoteau în bănci, colegul pe care-l ştiau, dispăruse şi un alt Demetriad îl sfida pe profesorul de matematică folosindu-se de armele acestia, tabla şi creta. Cu doar un minut înainte ca timpul să expire, Marius părăsi locul execuţiei, problema era rezolvată exemplar.
-Bine Demetriad, ai un opt de la mine, ţi-l trec în catalog la Cancelarie, acum n-am timp.
-Era vorba de un zece, profesore Kallo!
-Ai grijă Demetriad cum te adresezi!
-Aşa cum trebuie s-o fac în faţa cuiva care n-are cuvânt!
Copiii au rămas cu toţii pironiţi în băncile lor, nici măcar nu auziseră clopoţelul care anunţa sfârşitul orei. Ceea ce făcuse Demetriad, era fără precedent, înfruntase un profesor şi-l adusese într-o postură jalnică de muţenie.
Kallo a dispărut într-o clipă, cu catalogul strâns la piept, urcând ca o furtună scările care duceau spre Cancelarie. A fumat două ţigări una după alta, hotărându-se să nu spună nimănui păţania de la ora lui din clasa a şasea B.
Moş ,,Pară”, instructorul de atelier, poreclit aşa din cauza formei capului fără niciun fel de păr pe creştet, îi deprindea pe puşti, cu tainele tâmplăriei. Avea drag de pupilii săi, mai ales că el şi soţia nu fuseseră binecuvântaţi de Dumnezeu cu vreun urmaş. Se ataşase mai ales de Marius, pe care-l considera mai neajutorat, cu toate că era foarte docil. Dar parcă avea două mâini stângi, pânza de traforaj se rupea numaidecât, burghiul devia pe alături, cleiul nu lipea, nimic nu-i reuşea puştiului. Şi avea o lucrare de trimestru pentru care trebuia să ia o notă. Moşul avea răbdare cu el, dar nu putea să-i neglijeze pe ceilalţi.
-Băiete, cred că trebuie să lucrăm împreună mai mult, dar asta în afara orelor de curs, ca un fel de meditaţii! Am să discut cu dirigintele şi cu părinţii tăi.
În sfârşit s-au consumarat şi cele două ore de Atelier, iar Marius o luă agale către sala de sport. Acolo surpriză, veniseră vreo treizeci de copii, preselectaţi de Andrei. Acesta era împreună cu directoarea şcolii şi profa de muzică, Lady Godiva cum o poreclise tânărul. Directoarea, o femeie foarte tânără, le făcu semn copiilor să se aşeze pe băncuţele de sport care ocupau perimetru sălii. Se înghesuiră un pic pentru că sala era destul de mică.
-Copii, de fapt întâlnirea trebuia să aibă loc în sala de festivităţi, dar după cum ştiţi se renovează, aşa că audiţia se va face aici. Am o listă cu numele voastre, fiecare va ieşi la rampă ca să ne arate ce ştie. Dorim să alcătuim câteva ansambluri, de dansuri, un cor şi o formaţie de mandoline. Tovarăşul Galoş Andrei, va fi cel care se va ocupa de voi, din partea organizaţiei de pionieri şi de UTC, tovarăşa profesoară Stănescu Lucica va superviza toate activităţile culturale. Curaj copii şi să ştiţi un lucru de la mine, niciunul dintre voi nu va fi lăsat pe dinafară!
Andrei deschizând un caiet gros a citit numele primului candidat. Era o fetiţă de numai nouă ani, probabil elevă în clasa treia. Venise îmbrăcată pentru balet, iar tânărul se aşeză la pianul pe care tot el împreună cu instructorul de atelier şi profesorul de sport, îl cărase din  sala de festivităţi, până aici. O melodie oarecum săltăreaţă şi fetiţa smulse la sfârşit din partea publicului ad-hoc, aplauze pentru interpretare.
Profa Stănescu a notat ceva pe caietul ei, apoi a rostit sec:
-Roibu Olguţa, ansamblul de balet. Se pregăteşte următorul candidat, elevul Nicolae Nicolae.
Un elev un pic prea grăsuţ, de la clasa paralelă a şasea A, a recitat cu convingere o serie de poeme din lirica clasică, fiind imediat repartizat ansamblului de teatru. Rând pe rând fiecare dintre cei prezenţi au ieşit în faţă, nimeni nu a părăsit supărat încăperea, căci nu existase vreun candidat respins. Pentru ansamblu de mandoline totuşi, n-au fost opriţi decât patru instrumentişti.
Marius începea să se întrebe ce căuta el aici, n-avea treabă cu niciun ansamblu, el ştia doar să cânte la muzicuţă şi asta de foarte puţină vreme. Ca prin vis îşi auzi numele rostit de profa Stănescu şi ca un robot, păşi în mijlocul sălii.
-Curaj, Marius! Tu cântă, eu te acompaniez la pian. Ce-ai pregătit?
Băiatul scoase partitura împăturită din buzunarul cămăşii şi o înmână pianistului de ocazie. Apoi cu o infinită grijă scoţându-şi muzicuţa din cutiuţa ei, a şters-o cu batista aşteptând o clipă semnalul de la Andrei. Acesta mijise ochii nevenindu-i să creadă ce conţinea partitura. Dar cu toată starea de agitaţie pe care o simţea, dădu semnalul aşteptat de micul interpret. Şi atunci se produse magia, împreună cântau un foarte îndrăgit cântec pentru oamenii din această ţară. Acordurile inconfundabile ale lui Deşteaptă-te Române, treziră sentimente diferite celor două profesoare. Dacă directoarea simţise fiori şi amintiri plăcute, cântase pe parcursul studenţiei acest cântec interzis pe atunci alături de colegi, profei de muzică îi produse o frică animalică. Se îndreptă iute către uşa sălii şi părăsi încăperea. Pentru a doua oară în aceeaşi zi, Marius reuşise să alunge un profesor. Roxana Scărlătescu, colegă de clasă, aleasă în ansamblul de mandoline, fusese alături de el însuşi, martora evenimentelor unice, şi avea să fie cea care va povesti celorlalţi colegi întâmplarea din sala de sport, dând naştere legendei lui Marius Demetriad.
-Marius Demetriad, ansamblul de mandoline, rosti directoarea abia stăpându-şi lacrimile. Copile, azi mi-ai produs o mare bucurie, îţi mulţumesc, dar altădată nu ne mai lua pe nepregătite. N-ai făcut nimic rău, cântecul nu este ilegal şi poate că peste ani, va deveni cântecul nostru de căpătâi, Imnul Ţării!
-Felicitări Marius, cânţi admirabil! Cine te-a învăţat, mai ales cum de ştii să cânţi după partitură?
Băiatul dădu din umeri, semn că n-avusese un profesor, iar Andrei a înţeles că avea în faţă un autodidact, poate un viitor geniu al muzicii.
-Nu-ţi fie teamă, chiar dacă în acest moment nu crezi, ai să înveţi foarte repede să cânţi la mandolină, poate că o să te acomodezi cu pianul, instrument… oarecum din familia muzicuţei. Profa Stănescu, după ce o să-i treacă frica, ne va ţine la toţi lecţii de teorie muzicală. Peste un an vom fi împreună prezenţi aici, sau de ce nu în sala de festivităţi renovată şi vom vedea ce progrese a făcut fiecare.
Anul a trecut şi Marius ştia despre muzică incomparabil mai mult, la fel şi despre instrumente. Andrei, care nu era de fel novice, îl învăţase primele acorduri la mandolină, iar băiatul descoperi că mânuirea ei, era cu mult mai simplă decât i se păruse la început. Trebuia răbdare şi mai ales mult exerciţiu pentru formarea digitaţiei.
Într-zi de duminică, l-a însoţit pe Haralambie, tatăl său, dis-de-dimineaţă amândoi luând tramvaiul spre Dudeşti Cioplea, locul unde se ţinea săptămânal, Târgul Talciocului. Situat într-o groapă, locul numindu-se Balta Albă, târgul era înţesat de lume, unii vindeau te miri ce, alţii căutau şi cumpărau câte ceva la preţ de chilipir. Demetriad-tatăl, venise pentru o butelie de aragaz, dorea să-i uşureze viaţa tovarăşei de viaţă, care până acum gătise la o maşină cu lemne sau încălzea mâncare pe un reşeu electric. Tocmai achiziţionase un aragaz de la un evreu care pleca în Palestina, fără butelie pentru că se trezise târziu şi omul o vânduse deja. Ţinea în buzunar o mică avere, două mii cinci sute de lei, pe care-i adunase cu greu, pe parcursul unui an. Renunţase pentru asta la popasurile în cârciuma din apropierea fabricii, şi unde, după fiecare chenzină, el şi colegii se cinsteau cu câte o baterie de vin. Se lăsase şi de fumat, obicei prost dobândit din vremurile cât fusese cătană.
Acum, amândoi, se strecurau prin puhoiul de oameni spre locul unde au aflat că puteau găsi lucrul râvnit. Erau numai doi vânzători, unul chiar avea trei butelii şi niciun cumpărător. Haralambie dădu roată uitându-se nu la butelii, ci la un aparat de sudură autogen, un furtun cu arzător, ale căror stăpân era vecin cu multiplu deţinător al buteliilor. Cu aer de cunoscător, bătu aerul a lehamite cu palma, spre disperarea vânzătorului.
-Nici nu te mai întreb de preţ, starea sculei matale o face inutilizabilă, spune şi dumneata se adresă vecinului cu butelii, îţi faci treaba cu porcăria asta care-i stricată nu într-un loc, peste tot, parcă a fost buşită de vreun tanc.
-Nene, nu-ţi convine, pleci şi laşi pe altul. Nu-i bună reclama care o faci. Strică afacerilor!
-Mata, dacă ai avea buteliile astea găurite, te-ai încumeta să le vinzi?
-Marfa mea e prima, trei butelii noi-nouţe, la două mii şase sute bucata.
-Aşa scumpe s-au făcut? Acum un an am cumpărat una cu o mie opt sute bucata.
-E marfă rară, nu se mai găsesc la liber, le primeşti numai cu aprobarea Comitetului Sindical, şi asta dacă eşti salariat.
-Şi dumneata cu siguranţă că eşti unul barosan dacă ţi s-a dat avizul să cumperi trei butelii.
Omul se albise la faţă crezând că avea de a face cu cineva de la „Controlul Muncitoresc”. Mai avuse probleme în trecut pentru că el cu asta se ocupa, vindea buteliile pe care în mod fictiv, Comitetele Sindicatele din câteva întreprinderi, le aducea chipurile, pentru oamenii muncii. După ce-şi oprea comisioanele de rigoare, operaţiunea se repeta. Dar azi nu prea era în apele lui, Talciocul îşi trăia ultima săptămână de viaţă, locul fiind cuprins într-un plan de sistematizare. Edilii se pregăteau să instaleze aici un vast şantier pentru construcţia sutelor de blocuri cu mii de apartamente, care se vor ridica în viitorii ani. Afacerea lui era pe cale să se ducă pe „Apa Sâmbetei“.
-Dacă vrei să cumperi de la mine, ne tocmim şi îţi fac rabat.
-Cât îmi laşi la preţ dacă m-aş decide să cumpăr de la mata’?
-Două mii două sute ar fi bine?
-Fugi de aici, atâta bănet pentru o butelie care costă oficial şase sute de lei? Poate că o mie nouă sute ţi-aş da.
-Două mii o sută, ultimul preţ!
-Poate iau de la omul de lângă dumneata. Tataie, butelia matale-i de vânzare?
-Sigur că da tinereţe, două mii şapte sute cincizeci de lei.
Marius privea la oamenii care se credeau negustori şi se amuza teribil, era evident că speculanţii de butelii erau înţeleşi, de fapt nu exista decât un proprietar şi acesta era cel care se tocmise adineauri cu taică’său.
-Hai tată, n-avem nevoie de o butelie în plus, interveni şi el în discuţie, mai bine cumpărăm cu banii aştia o maşină de spălat mamii şi un radio din ăla mare, cu pick-up.
-Două mii cinzeci de lei şi batem palma!
-Ia două mii şi zi mersi, peste două săptămâni îţi confiscă comuniştii taraba ca să pună în loc blocuri. Se alege praful de negustoria lui mătăluţă.
Omul împinse butelia spre Haralambie şi întinse mâna după bani.
-Mai întâi o probăm, uite vecine zece lei, te rog lasă-mă să folosesc furtunul şi arzătorul tău de pârlit porci.
-Acu’ sunt bune, nu le-a mai călcat şenila?
Omul zâmbi cu subînţeles pentru că îi ghicise jocul şi-l ajută să conecteze furtunul. Un chibrit şi totul era în regulă, butelia într-adevăr era nouă şi fără defecte. Numără de două ori câte zece hârtii albastre cu chipul Bălcescului pe ele, repetă numărătoarea şi îi întinse banii vânzătorului, după ce-l puse să semneze cu creion chimic pe un petic de hârtie, consfinţind astfel semilegal, tranzacţia.
-Mariuse tată, acum hai acasă! Ne aşteaptă maică’ta cu masa de prânz!
A observat-o chiar înainte să iasă prin poarta mare a târgului, pe o pătură întinsă în praful drumului, alături de alte obiecte la care nu te-ai fi putut gândi că pot să stea împreună. O lampă de gaz, colecţia revistei Sport şi Tehnică între anii 1962 şi 1966, o trusă pentru manichiură, un cântar arhaic, o râşniţă de cafea din alamă, un cuţit vânătoresc, un gherghef cu o pânză neterminată de brodat şi alte lucruri mai mult sau mai puţin folositoare, iar pe margine, o chitară, cu două coarde lipsă şi una ruptă exact la jumătate. Marius o luă în mână, era un pic prea mare pentru el, dar de curiozitate întrebă:
-Mamaie, cât vrei să-ţi dau pentru asta?
Femeia în vârstă fu surprinsă de băiatul adolescent din faţa sa care insista să afle preţul acestui obiect care-i trezea unele amintiri.
-A fost a fiului meu, căzut în luptele pentru cucerirea Budapestei. L-au îngropat acolo şi mi-au trimis printr-un camarad care a supravieţuit, galoanele lui, era locotenent şi fusese înaintat în grad cu o săptămână înainte, câteva poze şi această chitară de care nu s-a despărţit până la moarte.
-Şi de ce o vinzi mamaie?-o întrebă Haralambie înduioşat de trista poveste a bătrânei.
-Deh, nevoia maică, nevoia! Sunt săracă, am pensie mică şi aproape mor de foame.
-Cât vrei pe ea?
-O sută de lei, că e stricată.
Marius care o întorsese pe toate părţile se uită rugător la taică’său. Acesta care ieşise bine din afacerea cu butelia, se gândi preţ de un minut şi apoi întinse femeii hârtia de o sută, iar băiatul strânse la piept preţiosul obiect.
A doua zi a luat-o cu el să i-o arate lui Andrei de la care dorea un sfat, cum s-o facă funcţională şi mai ales dacă ştia pe cineva care să-l înveţe s-o mânuiască. Tânărul instructor, o studie la rândul său întorcând-o pe toate părţile şi evident satisfăcut i-o returnă lui Marius.
-Pe spate, fabricantul şi-a lăsat marca şi anul când a fost creată. Dacă nu este o contrafacere, băiete, dispui de o mică avere, o comoară la care alţii doar ar visa. National Tampa Ped, o chitară fabricată peste ocean în 1938, într-o stare foarte bună. Nu te speria, cordajul se reface, dar priveşte griful din lemn de nuc şi cutia de rezonanţă probabil din lemn de păr lăcuită cu Dumnezeu ştie ce aplicaj secret. Sunt impecabile, nici măcar o zgârietură şi spui că vechiul proprietar a deţinut-o chiar pe front? Mare noroc a dat peste tine puştiule!
Marius rămăsese fără glas, uitându-se cu aer tâmp spre Andrei şi neştiind ce să facă. Stăpânea destul de bine mandolina, putea face chiar solo-uri. Probabil că se va descurca şi cu chitara, dar cine o va putea face funcţională.
-În oraş, pe Calea Victoriei, lângă Teatrul Ţăndărică, este un magazin de instrumente muzicale care are un atelier de reparaţii şi montaje. Cunosc pe unul  dintre meseriaşi, cel care acordează înstrumentele cu coarde. Mandolinele noastre au trecut prin mâinile lui aşa că poţi să ai încredere. Te duci cu taică’tău şi-l rogi din partea mea, să te ajute cu chitara. Îţi scriu numele lui pe un bileţel.
Lucrurile luaseră o turnură serioasă, Marius fusese atins de un fior nemai-încercat până atunci. Anticipa că viaţa lui va fi legată de acest instrument magic şi fără să vrea, se maturizase, depăşindu-şi condiţia de copil. Era ca un fel de Schimbare la Faţă, până şi Haralambie, tatăl său, observase asta, iar când l-a rugat să meargă în oraş, acceptă neaşteptat de repede sub privirile mirate ale soţiei sale, care nu-l cunoştea sub această ipostază blândă.
Meseriaşul care le fusese recomandat, un om cu părul alb, dar poate mai tânăr decât Haralambie, studie pe îndelete chitara, o ciocăni cu dosul arătătorului ascultând cu urechea lipită rezonanţa, apoi clătină din cap.
-Este un instrument bun, dar trebuie schimbat cordajul în întregime. Coborâţi la parter şi cereţi să vă dea pachetul de strune numărul patru.  Cumpăraţi-l şi vă întoarceţi la mine.
Totul a durat trei minute, Haralambie a plătit la casă treizeci şi opt de lei şi împreună cu fiul său, au revenit în atelier.
-Acum lăsaţi-mi timp cam două ore, să le montez şi s-o acordez. Mergeţi în Grădina Cişmigiu sau la vreun cinematograf. Când veţi reveni o să găsiţi chitara gata pregătită pentru a sta în braţele unui artist!
Era o zi frumoasă de toamnă târzie, aşa că au ales plimbarea pornind agale pe Bulevardul 6 Martie. Vizavi de  restaurantul Capitol, o tânără prăjea castane şi le vindea mai ales tinerilor liceeni de la Liceul Lazăr. Haralambie poftea să guste micile trufandale şi a cumpărat o pungă mare. Marius nu mâncase în viaţa lui aşa ceva şi se lăsă rugat de tatăl său.
Au intrat în Cişmigiu şi s-au aşezat pe băncuţele cu scaune apropiate. Tatăl îi întinse punga, nu înainte de a-l avertiza.
-Castanele fierbinţi te ard la mână, dar cele reci n-au niciun farmec, mai ales că parcă nu mai au gust. Aşa că mai bine le spargi şi cojeşti fierbinţi, sufli în miez şi apoi îl mănânci.
Lui Marius i-a plăcut gustul castanelor coapte, iar imaginea lor doi, tată şi fiu, împreună, pe băncuţă, mâncându-le, i-a rămas vie toată viaţa, precum cea a meşterului lutier care după trecerea celor două ore, i-a înmânat chitara, nu înainte să-i facă proba, interpretând un Canon în Fa major. Băiatul rămase pironit cu ochii la omul care-l vrăjise.
-Cândva o să cânt şi eu ca dumneavoastră, poate chiar la chitară.
-Vrei s-o încerci? Uite, dacă pui trei degete aici, iese un Do Minor, le schimbi aici, ai un Mi Major, mai pui un deget, îţi iese un frumos Fa. Apoi le combini! Trebuie mult exerciţiu, dar se pare că tu ai ceva experienţă, amicul Andrei ţi-a făcut iniţierea. Ca să te ajut, îţi împrumut o carte cu acordurile şi explicaţii.
-Meştere, nici măcar nu ştiu cum să vă mulţumesc în numele fiului meu. Să-mi spuneţi cât costă?
Lui Marius îi reuşise primele acorduri şi chiar încropise o bucăţică muzicală nostimă, spre propria bucurie.
-Nu vă costă nimic! Priviţi-l! Este născut pentru asta! Dumnezeu i-a trimis o chitară minunată aproape în dar şi v-a îndrumat paşii către mine. Nu vreau decât ca pe viitor, când va urca pe scenă, să-şi amintească de mine, că am contribuit şi eu cu o părticică, la gloria lui.
.………………………………………………………………………………………………………
…un glas puternic din public, s-a ridicat deasupra murmurelor care marcau pregătirea următorului hit al grupului. Pe desfăşurător figura o melodie românească, un pic mai recentă, cântată în limba română, deşi exista şi varianta în limba engleză, Călătorie în Oraş, Trip in the City, foarte apreciată şi piesă de rezistenţă în discoteci. Un DJ celebru, care iubea Bucureştiul, a reuşit un mix extraordinar la una din desele sale aparaţii în cluburile oraşului de pe Dâmboviţa.
Douăzeci şi opt, Dom, cântă-ne Douăzeci şi opt, răsună glasul şi mulţi ochi se îndreptară spre posesor, un om între două vârste, destul de onorabil dacă îl judecai după costumul decent. Era tuns ca baschetbaliştii din NBA şi asemenea lor, era foarte înalt.
Începu să cânte în gura mare:
……………………….
De constituţie sunt slab,
Aş spune că anemic.
……………………….
Câteva ironii completate de râsete, sugerau că tipul nu era nici slab, nici anemic, dar aproape imediat, au fost acoperite de alte câteva zeci de glasuri care fredonau melodia ce marcase o generaţie, un abil protest artistic îndreptat în acea vreme, împotriva ipocriziei şi demagogiei comuniştilor.
Marius îşi reaminti pe loc toate acestea şi le făcu semn celorlalţi componenţi ai formaţiei că o schimbare de program era dorită şi necesară, aşa că a dat semnalul de start al hitului. Beţele lui Cornel Jay, chitarele lui Dinu Titmouse şi ale lui Bică Starling, au redus la tăcere publicul, iar glasul molcom la început a lui Marius Dom, s-a făcut auzit clar în fiecare colţişor…
.………………………………………………………………………………………………………………………
……………………….
De constituţie sunt slab,
Aş spune că anemic.
La trup mai mult firav,
Dar glasul am puternic
Şi strig din răsputeri:
Prieteni, cât sunt tânăr,
Să-mi staţi alături sinceri.
Şi ăsta nu-i un moft,
Priviţi un magic număr,
Am douăzeci şi opt.
 
Vreau să cânt, că am glas,
Vreau liber s-alerg la pas.
Vreau să stau doar cu voi,
Daţi-mi tinereţea înapoi!
……………………….
Publicul, în cea mai mare parte a sa constituit din elevi, studenţi, tineri muncitori, era în delir. Dom reuşise să-i monteze în aşa fel încât cu toţii cântau refrenul alături de grup, aproape urlându-l. Nu era o melodie în primă audiţie, dar veniseră în această seară şi sala Clubului Tineretului se dovedise a fi neîncăpătoare, tocmai pentru a o asculta, ritmul ei şi versurile trezind în sufletul fiecăruia dintre cei prezenţi, un entuziasm pe care cu greu şi-l puteau explica. Până şi supraveghetorii, special aleşi de „prim-ul“ de la UTC, pentru a păstra ordinea şi disciplina în sală, fuseseră luaţi de val şi urlau alături de ceilalţi.
O cameră montată în spatele lojelor VIP-urilor nomenclaturiste, înregistra impasibilă, automat, absolut tot ce se petrecea în sală şi spre uimirea lor de a doua zi, cenzorii care se adunaseră pentru a face o analiză a spectacolului, s-au trezit beşteliţi ca la uşa cortului de şeful seviciului de propagandă care venise la şedinţă însoţit de doi tipi cu feţe lungi şi triste, probabil doi mahări de la Comitetul Central. Se înşelau doar parţial, unul într-adevăr era de acolo, dar cel de-al doilea venea de la Direcţia Unu a Securităţii. De altfel, chiar el îi luă în tărbacă pe cenzori, chiar mai aspru decât cenzorul-şef.
-Băi dobitocilor, băi boilor, sunteţi chiar aşa tâmpiţi încât sub ochii voştri nişte poponari îşi bat joc de tovarăşu’, de tovarăşa, de partid, de clasa muncitoare, de ţărişoara noastră. Şi ne mai mirăm că străinii ne poartă sâmbetele!
-Dar cine putea să bănuiască to’arşu’ colonel că DOM­-ii puteau fi aşa parşivi, aşa mârşavi, să ne facă una ca asta, tocmai nouă, cei care le-am creat condiţii de muncă şi creaţie?-completă „prim-ul“ care se alăturase la masa prezidiului.
Restul celor prezenţi înlemniseră, dar încă nu pricepeau ce se întâmplase. În afara entuziasmului, nu se încăierase nimeni, spectatorii părăsiseră disciplinat la final sala şi nici măcar nu puteau reproşa formaţiei ceva, cântase integral piese româneşti, de altfel foarte decente.
-Decente!-parcă le citi gândurile securistul. Douăzeci şi opt, decent? Cred că măgarii din judeţul Teleorman unde m-am născut, au mai multă minte decât voi şi mai cred că locul vostru este la noua crescătorie de porci din Popeşti, să le râniţi rahatul! Ia citiţi aici!
Individul scoase un catastif gros cu coperţi roşii pe care ochii lor curioşi, au desluşit clar titlul scris cu litere mari şi aurii:
      „CONSTITUŢIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA”
-Deschide la articolul douăzeci şi opt, dobitocule, i se adresă celui din apropierea sa.
Omului, speriat precum un iepure alergat de vânător, îi tremurau degetele ca naiba, astfel că a fost nevoie de intervenţia „prim-ului”, care după ce a răsfoit câteva pagini, s-a oprit la paragraful indicat.
-Acum citeşte, dar cu glas tare că sunt cam surd!-glumi pervers omul cu ochi albaştri.
     Art. 28. Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.
-Ei, acum creierele voastre de melc au înţeles?
Observându-le privirile încă tâmpe, colonelul Leontin Bulangea, a izbucnit într-un râs dement.
-Ceată de avortoni ejectaţi direct din pizdele mamelor voastre în traftiruri de curve, copiaţi versurile şi alăturaţi-le articolului din Constituţie! Hei, tu, operator de rahat, bagă filmul pe monitor.
Scribălăii nu mai pridideau să mâzgălească filele din blocnotesuri, de teamă să nu le scape cumva ceva. Deodată au îngheţat aproape toţi simultan, în sfârşit au înţeles, versurile cântecului erau cu adevărat subversive, iar modul de interpretare scenică, la graniţa între batjocură şi afront, nu lăsa urmă de îndoială asupra mesajului.
-Da mujicilor, aşa cum spune poponarul de Marius Demetriad, avem o Constituţie slabă dacă permite unui gagiu de teapa lui să-şi bată joc de ea, „să strige în gura mare“, că vrea „să alerge la pas“, adică liber, să stea „alături de voi“, adică sub masca libertăţii cuvântului, să instige la revoltă şi chiar s-o declanşeze. Prea multe coincidenţe ca individul s-o fi făcut întâmplător. Acum se pune întrebarea dacă a fost pus de cineva. Dar asta nu-i treaba voastră! Înainte să vă arunc asemenea unor otrepe bune de nimic, vreau să le puneţi botniţă javrelor astea. Scormoniţi-le prin repertoriu şi eliminaţi-le bucăţile chiar dacă şi o virguliţă a fost pusă suspect. Nu putem să-i excludem de pe scenă, s-ar putea naşte un scandal internaţional, se pare că ruşilor le place de „omul în negru“. Avem încă nevoie de gazele lor, de petrol, de cărbunele de la Krivoi Rog, să ne ajute să terminăm grupurile nucleare de la Cernavodă. Dar voi făceţi-vă treaba voastră că am eu grijă de specimen, Marele Godac din anturajul „Prinţişorului“, semn aşteaptă.
Izbucni în acelaşi râs dement care i-a înfiorarat nu numai pe funcţionarii speriaţi, ci şi pe cei doi activişti de seamă.
-Apucaţi-vă de treabă tovarăşi, altfel vă dau eu altceva de care să vă apucaţi, mai spuse, apoi se ridică brusc şi râzând la fel de demenţial, a părăsit sala de şedinţe lăsându-i sideraţi, pe cei prezenţi. După mai puţin de un minut, colonelul de Securitate Leontin Bulangea, aproape că-i uitase.
Efectele punerii sub supraveghere, nu s-au făcut simţite imediat. Formaţia încă mergea în turnee, doar că în străinătate aproape de loc, nu prea le mai erau de ajutor cei de la ARIA. Pretextul era simplu şi tot mai auzit de artiştii din România, cheltuieli prea mari, beneficii prea puţine aşa că erau sfătuiţi să accepte tutela organizaţiilor de partid şi tineret, să străbată ţara în lung şi lat.
După ce a fost convocat în biroul colonelului Coriolan Pantiş, Marius a primit o săpuneală zdravănă de la cel care-i prelucrase pe cenzori.
-Sunt lent-colonel Bulangea Leontin de la Securitatea Statului şi m-am deranjat până aici „înălţimea ta“, să-ţi mulţumesc pentru că ne-ai reamintit unul dintre articolele Constituţiei.
-Nu ştiu despre ce vorbiţi tovarăşe colonel, răspunse ironic Marius.
-Nevinovatul de tine! Băi ipochimen jegos, chiar şi acum încerci să-ţi baţi joc de noi. Bă, pe mine mama nu m-a dus la biserică, eu m-am călit în focul revoluţiei şi al luptei de clasă! La viaţa mea, pe mulţi ca tine i-am trimis unde    le-a fost locul, să sape la sare, să scoată minereu de plumb sau să care cu cârca pământ la Canal. Poate că ţi s-a făcut şi ţie dor de „mititica“!
-În continuare nu ştiu ce nevoie aveţi de mine aici, poate că sunteţi vreun afurisit de provocator! Tovarăşe colonel, vă rog să uzaţi de grad şi funcţie şi să-l zvârliţi afară pe omul ăsta care mă ameninţă şi mă jigneşte.
Coriolan îngheţase în fotoliul său. Puştiul ăsta întrecuse orice limite şi l-a pus într-o situaţie groaznică. Probabil că nu ştia cu cine are de-a face. Încercă  să-i facă un semn discret să se astâmpere, dar mâna îi paraliză când văzu ochii securistului aţintiţi asupra sa. Degetele ca nişte gheare ale „vizitatorului“, înhăţară un pix de pe masă pe care-l oferi tânărului.
-Ia o coală de hârtie şi dă o declaraţie că în textele astea nu ai pus nimic subversiv la adresa partidului şi statului. Ai zece minute.
-Nu dau nicio declaraţie şi nu vă recunosc autoritatea. Sunt artist şi modul meu de a mă exprima prin muzică nu vă priveşte. Arestaţi-mă şi veţi declanşa un scandal imens!
-Băi Coriolane, dar ăsta micu’ nu-i lipsit de curaj! Puţini au deschis botul şi mai puţini l-au înfruntat pe Leo. Să ştii că-mi placi băiete, ar putea ieşi ceva bun din tine, cu condiţia să ajungi pe mâini bune. Dă-mi contractul Coriolane!
Omul îl apucă cu forţă şi-l rupse în sute de bucăţele.
-Şi ăsta-i doar începutul, contractul tău cu Ansamblul Armatei, s-a vaporizat. Urmează cel cu ARIA. Doar nu credeai că n-avem ac de cojocelul mata’. Azi nu mai folosim decât în cazuri extreme cătuşele şi celulele, avem şi alte mijloace ca să vă educăm pe voi, rebelii. În câteva săptămâni ai să te milogeşti de mine să te repun pe scenă, până atunci căutaţi-vă tu şi jegoşii tăi, locuri de muncă pe şantiere! Ca necalificaţi!
Exilul n-a durat decât o săptămână. Locotenent-colonelul Bulangea Leontin a fost retrogradat şi apoi dat afară din Securitate. Deşi avea un pomelnic mare cât casa de abuzuri, ultraje, scandaluri şi beţii, cauza bruştei schimbări de macaz în privinţa lui, a fost simplă. Şeful său direct care l-a promovat şi-l ocrotea, în timpul unei vizite oficiale cu şeful statului, a cerut azil politic într-o ţară occidentală.
.……………………………………………………………………………………………………………………
 

Paso Doble – fragmente

4. PD

 

Yachtul Calabria fusese amarat la o dană de lângă Harbor Road, Portished, undeva în apropierea Bristolului. Proprietarul, Don Valerio Carbonara obţinuse destul de greu aprobarea de a trage la mal, neprogramat, dar apelând la unele relaţii, trecuse cu succes peste impas. Acum ieşise pe punte curios să vadă un loc unde nu mai fusese în lunga lui viaţă. Era de fapt răspunsul unei invitaţii făcute acum mai bine de şase decenii. Ospitalitatea şi omenia de care dăduse dovadă atunci, au clădit fundaţia unei frumoase prietenii între doi oameni atât de diferiţi. Prietenul său, urmaşul unei lungi serii aristocratice, îl invitase pe el, umilul fiu de muncitori agricoli cu ziua, să participe la onorurile oferite în cinstea fiicei Micaela, înnobilată, dacă mai era nevoie, de însăşi Majestatea Sa, Regina Angliei. Îl mai aducea pe aceste meleaguri, dorinţa de a se întâlni cu persoanele speciale care puteau salva o comunitate de oameni dragă bătrânului lup de mare, în pericol să piardă tot ce au agonisit o viaţă. Nu se născuse printre aceştia, dar îi cunoştea pe fiecare de de când se născuse, trăind printre calabrezi aproape toate vremurile date lui de Dumnezeu.
Se născuse de fapt mult în nord, undeva în Piemont. Părinţii săi lucrau în viile unui mare podgorean, plătiţi atât cât să nu moară de foame. O gură în plus de hrănit, era peste puterile lor, copilul nefiind încă în stare să muncească. Era tare firav şi foarte bolnăvicios. La patru ani, l-au vândut unor circari ambulanţi. Timp de doi ani au străbătut Italia, erau vremuri grele şi oamenii desfăceau greu baierele pungilor pentru a asista la spectacole de circ. Subţirel şi dibace, puştiul se adaptase neaşteptat de bine la puţinele numere pe care trupa le producea. Cel mai mult îi plăceau numerele de magie, în când introdus într-un cufăr care era străpuns de douzeci şi patru de săbii, el ieşea nevătămat cu toate că atunci când simţea atingerea oţelului rece trecând milimetric pe lângă el, tremura ca varga. Mesele luate în comun, erau mult mai îndestulătoare decât cele de acasă. Se simţea destul de bine printre circari, dar soarta avea alte planuri cu el. Într-o seară, l-a luat somnul sub un portocal înflorit. A doua zi dimineaţa trebuia să traverseze cu trupa strâmtoarea Messina, spre Sicilia. Pur şi simplu a fost uitat, el dormind ca sedat de parfumul portocalilor, până spre prânz. S-a trezit singur, într-un loc pe care nu-l cunoştea. Fructele din livezi şi micile furtişaguri l-au ajutat să supravieţuiască singur. Nu prea mult timp. Dormind sub cerul liber o lună, a răcit, fierbinţeala doborându-l de-a binelea. A fost descoperit delirând, de un călugăr care l-a transportat pe o cotigă la spital. Trei săptămâni a zăcut între viaţă şi moarte. Măicuţele care deserveau acel aşezământ, l-au îngrijit cu dragoste şi devotament, fiindu-le milă de un copil aşa de drăgălaş. S-a întremat destul de greu şi un poliţai a venit să-l interogheze. Blocat de frică, a rămas ca mut. Măicuţa-şefă, i-a cerut poliţaiului să revină mai târziu, când copilul se va fi însănătoşit pe deplin. Bombănind, omul a plecat promiţând că se va întoarce cât de repede. Avea să-l revadă totuşi peste mulţi ani, când soarta i-a pus din nou faţă-n faţă.
Pe patul alăturat era un alt suferind, un tip absolut înspăimântător cum i s-a părut în prima clipă. Omul fusese rănit pe un mic vas, în timpul unei furtuni. O fractură deschisă îi producea dureri insuportabile. Cerea apă tot timpul şi începuse să delireze. Stăpânindu-şi teama, copilul îl ajuta oferindu-i apă şi hrănindu-l după puterile sale. În momentele de luciditate, marinarul şi-a spus numele. Era Davide Crocce, membru al echipajului  unei mici nave de cabotaj care îşi făcea treaba în Marea Tireniană. Fratele său fiind prins în ale marinăritului, nu-l uitase şi avea să-l viziteze mai târziu. I-a cerut puştiului să fie ochii şi urechile, picioarele şi mâinile sale. Reuşiseră să aibă încredere unul în celălalt, bărbatul neavând încotro. Acum Valerio se strecura în afara spitalului, aducând noutăţi. Omul se simţea mult mai bine şi curând, a venit şi fratele său, Paul Crocce, să-l externeze, chiar dacă nu era vindecat complet. Copilul trăia cu teama reîntoarcerii poliţistului, care probabil că îl va preda unui orfelinat. Era destul de mare şi aflase că în aceste instituţii se petreceau lucruri groaznice, mulţi spunând că erau mai rele ca puşcăriile. Lui Davide i-a fost milă de copil, de aceea i-a propus să vină pe vas, alături de cei doi fraţi, ca mus. Avea şapte ani şi era o practică curentă pe ambarcaţiuni ca echipajele să aibă în componenţă un ucenic în ale marinăritului.
Au mai trecut încă şapte ani furtunoşi pentru Valerio. Abilitatea lui de a place tuturor, l-au transformat în scurt timp, ajungând mascota echipajului. Fiind foarte destupat la minte şi ascultător, l-au dat în grija bucătarului, Domenico Carbonara, să-l înveţe să citească, să scrie şi să socotească. Foarte repede nu a mai avut ce-l învăţa, când acostau, mergeau şi cumpărau de la anticari cărţi de literatură, iar mai târziu de ştiinţă şi enciclopedii. Acum Domenico era cel care avea nevoie să fie ajutat de Valerio, ca să înţeleagă conţinuturile cărţilor. De la căpitan a luat lecţii despre ştiinţa de a conduce o navă cu echipaj şi a dobândit primele noţiuni despre navigaţie, de modul cum trebuia să citească hărţile mărilor şi ale curenţilor, să aleagă calea cea mai bună ca să ajungă la ţintă. Adolescentul Valé, cum le plăceau să-l numească membrii echipajului, a înţeles curând că Thetis nu se ocupa numai cu cabotajul, ci făcea contrabandă în stil mare, cu complicitatea autorităţilor. Mai mult, aveau legături cu tot felul de organizaţii mafiote, cărora le furniza armament şi muniţie. Miliţiile fasciste abia apărute, îi hăituiau pe uscat, dar marea era a lor. Cel mai mult colaborau cuCupolla din Nicastru, unde Domenico avea legături speciale, fiind născut acolo. Acesta l-a luat pe Valé cu el şi l-a prezentat lui Don Salvatore Carbonara, naşul său.
A venit însă şi o zi blestemată când squadra fascistă din Messina, înzestrată de germani cu vedete rapide, i-a încolţit pe contrabandişti. S-au făcut arestări, Valerio ajungând şi el după gratii. Pedepsele pentru contrabandişti erau foarte dure, mergând până la condamnarea cu închisoarea pe viaţă. Pentru el însă, a intervenit şansa. Don Salvatore fiind în bune relaţii cu autorităţile, a reuşit să înduplece anchetatorii să-l elibereze pe el şi pe bucătarul Domenico, pe cuvânt că nu vor mai încălca legea. După ieşirea din arest, cei doi au sărutat mâna binefăcătorului lor. Acesta i-a luat cu el în Nicastru. Au mai trecut şapte ani în care Valerio a fost la început băiat bun la toate, apoi fiind apreciat de DonSalvatore, i-au fost încredinţate sarcini din ce în ce mai dificile. A primit numele de Carbonara, după ce a devenit finul şefului. Iniţiat în secretele Onorabilei Organizaţii, a fost primit ca membru cu drepturi depline după depunerea jurământului sacru. Devenise primul locotenent al lui Don Salvatore. Imediat după război, a fost trimis în Statele Unite, la famiglia Bonanno, înrudită cufamiglia Carbonara. Fusese solicitat expres, pentru unele aranjamente privind operaţiuni de import-export, necesare să acopere adevărata sursă de îmbogăţire, contrabanda cu ţigări, alcool şi produse de lux pentru o Europă care începea să-şi vindece rănile războiului. Reuşind să pună la punct transferul de mărfuri peste aşteptările şefilor săi, s-a făcut respectat şi a fost solicitat pentru activităţi mai complexe. Fiind un bun negociator, a reuşit să aducă la masa tratativelor cele mai agresive familii din Est şi din Vest, mediind o pace care avea să ţină mulţi ani. Don Pepe Bonanno ar fi vrut să-l oprească permanent în State, dar o solicitare expresă din Italia, reclama prezenţa lui Valerio acolo. Sosise acasă după ce făcuse un scurt popas la Paris, unde bunul său prieten din timpul războiului, Bobby Mongomery se căsătorea cu o frumuşică franţuzoaică. A fost rugat să participe la ceremonie alăături de camarazii locotenentelui demobilizat, în calitate de martor şi de cavaler de onoare. La petrecere a cunoscut-o pe Evelyne, sora vitregă a miresei, franţuzoaică după tată, italiancă după mamă. S-au plăcut amândoi, şi fără stea mult pe gânduri, fiecare a ştiut că-şi găsise perechea potrivită. Exista însă o piedică în calea celor doi. Don Salvatore, ca tată spiritual al prezumtivului mire, trebuia să-şi dea consimţământul. Pentru asta Evelyne trebuia să meargă cu el în Italia. Au sosit în Nicastru, la Villa Blanca, reşedinţa unde bătrânul Don era grav bolnav. O maladie fără leac care-l măcina de ani buni, îl apropiase vizibil de mormânt. Neavând rude apropiate, dorea ca să-şi lase averea tânărului care-i fusese în ultimii ani mai apropiat ca un fiu natural. Nu era vorba numai de nişte bunuri materiale sau respectarea clauzelor din testament. În persoana lui Valerio, muribundul a ştiut că Dumnezeu îi oferise persoana potrivită pentru a duce mai departe opera începută de el. La început, şef de organizaţie aflată în afara legii, îşi oferise restul vieţii şi resursele nu puţine, pentru a servi comunitatea din ţinut, în scopul eradicării sărăciei membrilor ei. Pe cât posibil, mai cu binele, mai cu ameninţări, îi făcuse să-şi părăsească locuinţele din zone izolate, ajutându-i să-şi clădească noi cămine, mai salubre şi cu utilităţi, în Nicastru. Celor mai săraci, le oferise de lucru, iar pe proprietarii de teren, îi obligase să i se asocieze. Nu era încă o operă terminată, spera ca în Valerio să-l găsească pe cel care să-i ducă moştenirea mai departe. Se sfârşea o epocă, începea o alta. Atunci a observat că lângă finul său era o fată oacheşă, asemănătoare cu fetele din sud. Valerio a prezentat-o ca fiind logodnica lui, rugându-l pe binefăcător să le dea încuviiţarea pentru ca să se poată cununa. Don Salvatore a întrebat-o pe fată dacă e italiancă, iar Valerio a strâns-o lângă el, ceea ce însemna că trebuie să răspundă afirmativ. Evelyne a vorbit cu curaj, într-o italiană aproximativă, că era franţuzoaică după tată, italiancă după mamă. Bolnavul, pe moment nedumerit, a fost cucerit de sinceritatea fetei şi le-a dat binecuvântarea. Cei doi s-au sărutat fericiţi. Acum puteau să doarmă împreună, fără teamă, sub acelaşi acoperiş. Don Salvatore a reuşit să-şi pună în ordine ajutat de Valerio, tot ceea ce însemna urmele trecerii lui prin viaţă. A murit într-o noapte fără dureri, fără să fie conştient şi fără ca doctorii să-l mai poată salva. Valerio, omul iubit de toţi, a devenit Don Valerio Carbonara, protectorul comunităţii din Nicastru. După trei luni, a fost citat la tribunalul regional, datorită reclamaţiei unui oarecare Caloghero Talavera, care pe baza unor documente vechi, pretindea că poate dovedi că el este adevăratul moştenitor al proprietăţilor Carbonara. Omul era aceeaşi persoană cu poliţistul care încercase să-l interogheze pe micuţul Valerio. Îmbătrânise vizibil şi probabil că uitase cele petrecute atunci. Aici Don Valerio se înşela, Caloghero urmărise de-a lungul timpului ascensiunea protejatului de la Nicastru. Invidios că nu-l putea atinge, se hotărâse să-l atace pe o cale lăturalnică. Adunase documente care să doveadescă mai târziu, înrudirea cu familia Carbonara, în Calabria doar toţi oamenii erau veri. Ştiind că bătrânul n-o mai duce mult, a aşteptat cu răbdare momentul atacului. Spera ca şocul acestuia, să-l facă pe noul stăpân mai maleabil, măcar propunându-i asocierea la prosperele afaceri deţinute de familia Carbonara. Aceasta pentru început. De fapt, urzea planuri mari şi nu s-ar fi dat înapoi nici de la crimă. Dar cu Don Valerio îşi făcuse socoteli greşite. În primul rând acesta s-a împotrivit pe cale legală, angajându-şi un avocat din Palermo, specializat în testamente şi moşteniri. Împreună, au reuşit să dejoace planurile lui Caloghero, demontând documentele acestuia, piesă cu piesă. Investigând mai aprofundat, avocatul a descoperit o serie de falsuri făcute ordinar, care-l puteau trimite după gratii pe presupusul moştenitor. Spumegând de furie, acesta s-a văzut obligat să-şi retragă acţiunea de contestare a testamentului. Însă necazurile au continuat. Oamenii din zonă erau ameninţaţi de persoane înarmate şi nu puteau să-şi lucreze terenurile. Câteva incendii, sigur provocate, produseseră pagube însemnate. Peste tot se vorbea că banda lui Caloghero cel Tânar, fiul fostului poliţai, membru al unei organizaţii criminale din nordul Calabriei, va porni în curând un război distrugător cu Don Valerio. Acesta, pus în gardă, a luat măsuri. Avea şi el gărzi înarmate, aşa că într-o noapte a întins o capcană, prinzând printr-o ambuscadă toată banda lui Caloghero, când aceasta era ocupat să incendieze un saivan cu oi şi capre. Aduşi în faţa unui juriu care cuprindea şefi din Cupolla calabreză şi siciliană, cei doi Caloghero au scăpat cu viaţă numai printr-o minune, la dorinţa lui Don Valerio ca nimeni să nu aibă de suferit prea mult. Era şi o rugăminte a Evelynei, care tocmai născuse o fetiţă oacheşă, leit ea. Nu mai dorea nicio violenţă şi soţul i-a îndeplinit cererea. Tatăl şi fiu au fost exilaţi din ţinuturile de sud cu interdicţia să revină douăzeci de ani în Calabria sub ameninţarea pedeapsei cu moartea. Clemenţa avea să-l coste mai târziu pe Don Valerio Carbonara pierderea a patru fiinţe dragi.
…………………………………………………………………………………………………………………………
De-a lungul celor câtorva sute de metri ale bretelei care lega autostrada M4 de poarta Domeniilor Stirling, erau parcate câteva maşini, cele mai multe de teren, vopsite în culori de camuflaj. Vreo trei duzini de persoane ale căror componentă comună era îmbrăcămintea din piele, aşteptau deocamdată în linişte, părând că nu se plictiseau de fel. E drept, îşi susţineau moralul sorbind din cutii de bere, cei mai curajoşi chiar din sticle cu tărie. Erau fete şi băieţi, dar şi câteva persoane trecute de prima tinereţe. Aduseseră cu ei pancarde făcute cu stângăcie, cele mai multe de un rasism primitiv. Erau scursura Bristolului sau din împrejurimi, „capete rase“, neonazişti, anarhişti, punkişti, alţi pierde-vară recrutaţi dintre lumpenii luptelor de stradă, tot ceea ce putuse fi mobilizat în câteva ceasuri. Veniseră bucuroşi, după luni bune de inactivitate, veseli că pot să se facă auziţi. Costul combustibilului şi al băuturii fusese suportat de organizator, care dorise să rămână anonim. Sol Dozier era cel care îşi asumase controlul coloanei. El nu o făcea de fel dezinteresat, primise o sumă generoasă, circa cinci mii de lire sterline, din care cheltuise mai puţin de o mie, pentru a mobiliza şi transporta gloata până aici. Era cunoscut ca neonazist înveterat, brutalităţile comise ducându-i vestea prin toată zona. Cu braţele descoperite, având tatuate pe cel stâng, în litere runice, SS, şi pe cel drept, 88, care reprezentau literele cu numărul 8 şi 8 ale alfabetului saxon, adică H şi H, Heil Hitler, îşi domina „oastea“ gata de luptă. Purta o vestă din piele neagră şi o şapcă având ca emblemă insigna cu cap de mort a blindatelor germane, avea la gât Crucea de Fier, toate aceste zorzoane fiind achiziţionate din târgurile cu vechituri ale Germaniei de Est, unde bântuise în lungi peregrinări, la „locurile sfinte“ pentru neonazişti.
Maşinile invitaţilor începuseră să sosească, iar grupul de pe margine era deocamdată paşnic, doar privea. Curân a sosit o dubiţă a unei televiziuni locale, şi, în câteva minute, reporterul şi-a început relatarea. Sol a dat semnalul, era o fluturare de şapcă, şi, dintr-o dată, turma a devenit activă. Păreau pe moment că se limitau doar la proteste şi afişarea lozincilor. Se puteau auzi sau citi: „Afară cu străinii“, „Fără Islam în Albion“, „Negrule, locul tău e pe plantaţie sau în junglă“, „Jidanilor, luaţi labele murdare de pe ţara noastră“ precum şi altele, unele cu înjurături şi obscenităţi de nedescris.
Matteo venea conducând o maşină închiriată, cu volanul pe partea dreaptă. O luase de la hotel pe Moïra, care stătea în stângalui. Din grupul protestatarilor s-a desprins un individ deosebit de corpolent, care profitând de faptul că maşina circula cu viteză foarte redusă, a început să lovească cu pumnii în capotă. Era pe partea stângă, în dreptul Moïrei şi aceasta speriată, s-a cuibărit spre bărbat. Malacul tocmai a observat-o şi porni să zbiere din răsputeri: „Uite o jidancă, o curvă de jidancă. Să ţi-o dau să mi-o s…i, curvo, să mă piş pe faţa ta, să-ţi f…t tot neamul. Ţigane, să i-o trag lu’ măta…“
Meridionalul nu se mai putea stăpâni, sângele-i fiebea de furie. A oprit maşina, rugând-o pe femeie să se blocheze în interior. I-a aplicat derbedeului o corecţie cu pumnii şi picioarele până acesta n-a mai schiţat nicio mişcare. Câţiva acoliţi ai bastardului, au încercat să-i sară în ajutor dând la iveală lanţurile şi bâtele ascunse. Bodyguarzii care asigurau securitatea în zonă, au apărut rapid şi bătaia s-a potolit. Trei spânzurători improvizate, cu trei momâi reprezentând o maimuţă, un evreu cu steaua lui David cusută pe piept şi pe însăşi Micaela Montgomery cu Cordonul de Comandor oferit de Regină, au fost incendiate, iar atenţia reporterilor sosiţi în număr mai mare, a fost îndreptată către acolo. Se auzeau şi sirenele maşinilor de poliţie, care, din păcate, soseau prea târziu.
Evenimentele de afară au produs consternare printre invitaţii la ceremonie. Mulţi dintre cei care încă nu plecaseră de acasă şi văzuseră la televiziunile care transmiteau life întâmplările, au renunţat şi se gândeau deja la ce scuză să inventeze. Organizatorii au devansat ora de începere cu un ceas, în speranţa că vor sosi mai mulţi invitaţi. Pâna la urmă, resemnându-se, Sir Robert a dat startul ceremoniei continuate de o serată. Micaela Mongomery a apărut, fiind aplaudată la scenă deschisă. Purta o rochie lungă de seară din tafta neagră, cu paiete argintii dispuse îngenios, nu foarte opulentă. O broşă din aur alb şi o brăţară relativ modestă, erau bijuteriile pe care le alesese. Panglica ordinului de Cavaler al Imperiului, prinsă cu un ac de aur deasupra sânului stâng, reliefa modestia persoanei care nu dorea să facă paradă afişându-se cu zorzoane scumpe, dar neadecvate propriei persoane. O cunoştinţă veche a lui Sir Robert, David Timcoe, vechi editor senior la Bristol Tribune, a făcut o scurtă prezentare a Micaelei. Aceasta, alături de mama şi tatăl său, era cuprinsă de emoţie. Niciodată nu se adunase atâta lume la un loc pentru ea. Mister Timcoe terminând prezentarea, i-a solicitat să ia cuvântul. După ce le-a urat bun venit invitaţilor, le-a mulţumit pentru răbdarea şi reţinerea de care dăduseră dovadă, cu referire la evenimentele de afară. A mulţumi familiei pentru suportul acordat de-a lungul carierei, editorilor pentru încredere şi răbdare. Tuturor colaboratorilor şi jurnaliştilor oneşti, le dedica distincţia obţinută. A fost aplaudată şi ovaţionată, iar toţi invitaţii i-au trecut prin faţă ca să-i strângă mâna. Erau prieteni mai vechi sau mai noi, rude, colegi ziarişti. O cunoşteau de o viaţă şi ştiau că dacă vreun om al presei merita această distincţie, Micaela trebuia să se afle în capul listei.
Ospătari stilaţi au adus tăvile cu şampanie, iar pe măsuţe special amenajate, stăteau farfuriile cu aperitive care aşteptau să fie consumate. Atmosfera se încălzise de-a binelea. Cei care au absentat în ultima clipă, aveau ce regreta. Însoţită de mama sa Lady Francine, Micaela trecea pe la fiecare grup, întreţinând mici conversaţii. Rayna era împreună cu Lou şi soacra sa, iar Erik sosit în ultima clipă li se alătură însoţit de invitatul său, Art Black. Îl prezentă pe acesta mamei, dar Floarea era prea marcată de şocul vederii albumului, ca să aibă vreo reacţie. Crezând că mama îi acceptă prietenul, Erik a îmbrăţişat-o, moment când aceasta s-a trezi din letargie. A privit mustrător către fiul cel mic şi acesta s-a simţit stânjenit. Lou care privise scena imobil, a luat apărarea fratelui mai mic, cerându-i mamei să aibă mai multă înţelegere pentru Erik. Simţindu-se sprijinit, acesta începea să se simtă mai în largul său. De fapt Art, a fost recunoscut de mulţi dintre invitaţi, era doar un artist ale cărui lucrări se aflau în colecţiile unor dintre ei. Erik i-a cerut lui Lucian, o întâlnire en tête à tête pentru această seară. Avea să-i transmită ceva personal.
Pe un post de televiziune se transmitea un reportaj în direct despre evenimentele care precedaseră dineul. Era intervievat de la urgenţă, un individ uriaş, dar care era bine şifonat. Învinovăţea un invitat că-l bătuse măr, pe el, care era cel mai paşnic locuitor din Bristol. Motivul fusese că protestase paşnic în faţa unei maşini care trecea în viteză. Declarase că la sfatul avocatului său, agresorul va fi dat în judecată după ce va fi identificat şi reţinut de poliţie. Mai erau şi alte relatări, unele chiar tendenţioase şi cu notă partizană. În reportaje, protestatarii erau filmaţi la început, când păreau paşnici, nu erau redate insultele, spânzurătorile fuseseră omise, iar bătaia era redată cu mare acurateţe doar în faza finală, când Matteo îşi impusese punctul de vedere. Apoi erau din nou omise lanţurile, bâtele şi lunceagurile, dar era subliniată intervenţia bodyguarzilor care-i scoseseră cu forţa pe protestatari de pe proprietatea invadată. Şi din nou imagini de la sediul poliţiei, cu inspectorul şef promiţând că se va face dreptate.
Personalul de serviciu şi câţiva invitaţi, vizionau reportajele de pe un LCD montat într-o bucătărie. Printre ei se afla nebăgat de seamă, Vania Gorodin. Observase discrepanţele dintre relatările celor trimişi pe teren şi faptele reale. Montajele făcute de mântuială, repede, pentru a fi date pe post, interviurile cu întrebări care forţau anumite răspunsuri, toate indicau o maşinaţiune făcută de cineva care dorea compromiterea Micaelei Mongomery. Din experienţă, ştia că poate adevărata ţintă era cu totul alta. Şi-a propus ca imediat să înceapă propria investigaţie. Pentru început, a solicitat discret celor prezenţi care se distrau nebănuind nimic, copii după fotografiile şi înregistrările video de pe telefoanele mobile, făcute înainte de a pătrunde în casă. Cei mai mulţi au dat dovadă de amabilitate, punându-i la dispoziţie materialele în stare brută. Vania a reuşit să încropească de bine de rău, o succesiune audio-video a evenimentelor. Aceasta i-a fost de folos pentru stabilirea adevărului, confirmându-i bănuielile. Acum trebuia să obţină materialele brute de la televiziune. Apelă la o cunoştinţă care lucra acolo în compartimentul tehnic. După mai puţin de un ceas, a vizionat împreună cu Lou ceea ce se întâmplase cu adevărat. A realizat câteva grupaje netrucate şi le-a pus pe You Tube. A cerut pe Tweeter şi Facebook, date despre persoanele implicate. După câteva minute informaţiile curgeau. Le-a triat cu grijă, să nu-i scape vreun amănunt important. L-au identificat pe cel care a condus manifestaţia în persoana lui Sol Dozier, un individ cu cazier greu, neofascist şi rasist notoriu. După încăierare, dispăruse fără urme. A cerut în continuare referinţe despre el şi despre legăturile acestuia. Vania reuşise în scurtă vreme să anihileze reportajul televiziunii, oamenii începând să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt. Un ziar online a publicat cu toată ora târzie, un articol în care critica dur pe cei care au pus pe post materiale considerate trunchiate şi falsificate.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Biletele pentru avioanele spre State, le-au găsit la recepţia hotelului Ritz. Zborurile erau programate pentru a doua zi şi le fusese rezervată o cameră. În orele următoare, vor fi stăpânii Parisului, nici că se putea mai bine pentru ei doi, oaspeţi pentru o zi ai „oraşului îndrăgostiţilor“.
Moïra avea un chef grozav să bată cu paşii străzile oraşului, să bea café au lait cucroissants avec choco pe vreo terasă din Place Pigalle, seara să cineze romantic într-un restaurant nu prea mare, dar chic şi apoi toată noaptea să facă dragoste. Avea timp să se odihnească în timpul zborului spre Seattle, care va dura o eternitate. Se uită spre Matteo şi acesta i-a făcut semn că totul este OK. Nu aveau prea multe bagaje cu ei, majoritatea plecaseră deja către aeroportul Orly.
După ce au fost conduşi în cameră, acolo nu au zăbovit prea mult, dorinţa Moïrei de a ieşi în oraş, fiind pe gustul bărbatului. Primul lucru pe care l-au observat, a fost ploaia, o aversă care nu avea să le strice idila pariziană. Au cumpărat dintr-un magazin apropiat o umbrelă imensă, sub care îndrăgostiţii erau apăraţi de stropi. Au mai cumpărat două fulgarine, pe care numai la Paris le puteai găsi. Acum erau parcă desprinşi dintr-un film care o făcuse pe Moïra să plângă când îl vizionase. Era adolescentă atunci şi era moartă după filmele franţuzeşti. Îşi amintea  foarte bine numele peliculei, pentru că îi plăcuse foarte mult, Les parapluies de Cherbourg, dar spre deosebire de protagoniştii acelei triste poveşti cinematografice, Matteo şi ea erau acum în Paris şi nu se vor despărţi decât temporar.
Terasele erau goale, ploaia îi alungase pe amatori în incinta cofetăriei unde cu greu au găsit o masă liberă. Matteo a comandat cafele, croasante cu ciocolată şi o farfurioară cu alune americane. Timp de multe minute nu au scos nicio vorbă, abia s-au atins de bunătăţi, doar se ţineau de mână şi se uitau fiecare în ochii celuilalt. Nu auzeau nimic, nu vedeau nimic din ceea ce era în jur. S-au sărutat prelung şi câţiva dintre consumatorii de la mesele vecine, au început să aplaude. Reveniţi brusc la realitate, au zâmbit binevoitorilor. După ce Matteo a plătit consumaţia, au părăsit cofetăria, străbătând fără o ţintă precisă bulevardele Parisului, iar ploaia nu-i deranja de fel. Au coborât spre Sena şi au luat-o înainte de-a lungul cheiului. Strânşi într-o îmbrăţişare cu iz posesiv, sub umbrela protectoare, se plimbau şi, din când în când, se opreau, sărutându-se pasional. Nu era cineva să-i deranjeze, cheiul era aproape pustiu.
Într-un târziu, se făcuse cam ora cinci, au observat umbrele serii care se lăsau peste leagănul visului lor de o zi, care începea să-şi merite renumele de „oraşul al luminilor“. S-au aprins felinarele pe celebrul Pont Neuf şi apoi de-a lungul întregului chei. Au ajuns când se întunecase de-a binelea la un restaurant italian, care le fusese recomandat cu căldură de Don Valerio. Un picollo le-a luat hainele şi umbrela, iar un maestro i-a condus la o masă retrasă. Localul nu era dintre cele mai mari şi populate, dar Matteo se simţea ca în Italia. A veni patronul în persoană ca să le prezinte meniurile şi să le preia comanda. Le-a recomandat câteva din vinurile casei şi cel asupra căruia a insistat cel mai mult, a fost Rubinio di Nicastru. Matteo a izbucnit în râs, iar Moïra înţelegând cauza, i se alătură. Patronul era uluit, convins că pe cei doi îi apucase un val de nebunie. Atunci Matteo a hotărât să se prezinte, mai întâi pe parteneră, apoi el. Când a văzut cu cine are de-a face, Don Pasquale, patronul, odată s-a luminat la faţă. Le-a destăinuit că importa vinul rubiniu de mulţi ani, era cel mai bun vin din care băuse vreodată şi-l recomanda întotdeauna compatrioţilor şi îndrăgostiţilor care-i călcau pragul. Despre ei credea că făceau parte din a doua categorie, dar după îmbrăcăminte îi crezuse parizieni. Era o bucurie imensă că putea servi un compatriot şi pe iubita lui. Matteo îl întrerupse din prezentarea bunătăţilor şi-l rugă să le aducă ulei de măsline, ceapă albă, brânză de capră şi pâine de casă. Ochii patronului s-au umezit şi sărută zgomotos obrajii oaspetelui. Începu să se închine şi să bolborosească mulţumind cerului. „Grazzie madonna mio, grazzie!“ Omul se emoţiona foarte uşor şi prezenţa compatriotului, departe de ţară, care nu-şi uitase patria şi obiceiurile simple de acasă, l-au mişcat profund. Au petrecut o seară minunată, un viorist interpretând cu acurateţe o serenadă, la cererea lui Matteo. A cumpărat şi a oferit un frumos trandafir alb, de la o florăreasă oacheşă, care-şi făcea veacul prin restaurantul lui Don Pasquale.
Apoi, când se înnoptase bine, s-au hotărât să plece spre hotel. Afară ploaia încetase, aşa că au luat-o pe jos. Era o distanţă destul de mare până acolo şi Matteo întrebă femeia dacă nu cumva era prea obosită să parcurgă drumul pe jos. Aceasta-i apucă braţul strâns, făcându-i semn că nu. Au luat-o agale de-a lungul bulevardelor. Matteo a fost primul care a rupt tăcerea.
Cara mio, merg la New York pentru că tata mi-a cerut să-l protejez pe Luciano, Lou cum îi spuneţi voi. M-a rugat şi nu pot să-l refuz. Niciodată noi amândoi nu am avut o discuţie referitoare la afacerile familiei mele, din trecut şi din prezent. Am comis unele fapte care pentru alte persoane ar părea la limita legilor. După cum ai auzit, tata a fost în tinereţe contrabandist şi apoi mâna dreaptă, il capitano, al unui mare şef mafiot, cel care a devenit binefăcătorul familiei mele. Prea multe violenţe, tata n-a comis, a preferat întotdeauna să-şi rezolve conflictele pe care amiabilă, prin mediere. Fiind un bun diplomat, a fost trimis în anii ’50 să aducă pacea între familiile italo-americane şi siciliene. A reuşit să-i facă pe mulţi mafioţi să intre în legalitate, asta după ce însuşi el o făcuse. Răposatul meu cumnat, căpitan de jandarmi, a apelat la serviciile socrului său, tatăl meu, să cureţe Calabria de membri renegaţi ai unor familii care se transformaseră în bandiţi şi terorizau populaţia. Ajutorul dat ne-a costat pe tata şi pe mine, pierderea surorii însărcinate şi a soţului, a fratelui meu şi mai ales a iubitei mele mame. Apoi actele de violenţă au încetat după ce jandarmeria a preluat controlul regiunii. Dacă va fi nevoie, voi apela din nou la metode dure pentru a-l apăra pe Luciano. Tata mi-a atras atenţia că proiectele acestuia îi vor aduce mulţi prieteni, dar şi duşmani puternici, care nu se vor da înapoi să uzeze de metode neortodoxe pentru a-l împiedica să-şi atingă scopurile. Unul dintre cei care-i vor răul, a fost identificat şi localizat ca rezident la New York. Prietenii americani de origine italiană aşteptă sosirea mea, având mai multe amănunte pe care mi le vor pune la dispoziţie.
Apoi a tăcut şi a păşit alături de iubită fără ca ea să spună ceva. Aştepta o reacţie din partea ei şi aceasta întârzia. Se gândea cât de mult o iubea pe femeiuşca asta dacă i se destăinuise şi îi împărtăşise lucruri pe care nu le spusese altcuiva. Ea tăcea în continuare şi nu dădea vreun semn că ar dori să comenteze ceva. Matteo se întristă, spunându-şi că poate acestea erau cele din urmă minute împreună, că ea va dori să se despartă definiv de cel deopotrivă cu cei aflaţi în afara legii.
Se înşela profund, Moïra îl acceptase demult. Cele spuse au făcut-o să ţină şi mai mult la el. Drama familiei Carbonara şi faptul că nu s-au aruncat într-o vendettaoarbă, lăsând autorităţile să facă dreptate, au convins-o de moralitatea acestor oameni. De Matteo se simţea legată pentru totdeauna. Nu dorea să spună ceva, dar după ce au intrat în camera de hotel, i s-a abandonat în totalitate. Astfel debuta cea mai fierbinte noapte de când erau împreună.
Era spre dimineaţă când femeia s-a trezit prima şi a plecat spre toaletă. Acum stătea goală în faţa oglinzii. Chipul cuprins de un uşor tremur al feţii, precursor al unui acces de plâns, asta era ceea ce vedea dincolo de aburii depuşi pe luciu. Mai vedea o femeie matură cu faţa cutată de primele riduri, cu toate că erau greu sezizabile, care toată viaţa alergase după un bărbat conform standardelor înalte ale sale, fusese acuzată de răuvoitori că ar fi frigidă sau poate mai rău, că ar fi lesbiană. Acum găsise în mod neaşteptat pe cel hărăzit şi nu erau nici tineri, nici bătrâni. Se mângâie pe sân şi sfârcul i se întări pe loc. Numai gândul la Matteo reuşea s-o excite instantaneu. S-a băgat în aşternut ghemuindu-se lângă omul ei. Acesta o cuprinse cu braţele puternice şi o aduse deasupra lui. Aparţineau într-adevăr, unul celuilalt.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Sala de conferinţe se umpluse până la refuz. Cu greu organizatorii au putut să asigure un loc tuturor acelora care doreau să participe la un eveniment fără precedent, în premieră mondială, transparent şi mediatizat intens. Crearea unei mari companii, unde marea finanţă era parteneră cu organizaţii total antagoniste după standardele de până acum, au trezit un interes imens. Însăşi Administraţia Prezidenţială şi-a trimis ataşatul de presă care fusese admis ca observator. Luciano Romano, datorită afluenţei de cereri, a fost nevoit să găsească o sală mai spaţioasă pentru conferinţă, spaţiul alocat de Hotel Majestic dovedindu-se a fi prea mic. Din fericire, a găsi rapid locaţia, în vecinătatea celei stabilite iniţial. Era amfiteatrul unei şcoli de afaceri, acolo unde participase nu de multă vreme, la cursurile de perfecţionare.
Reprezentanţii media din televiziuni au primit cele mai bune locuri, organizatorii erau conştienţi de impactul acestui mijloc de comunicare şi doreau să transmită mesajele lor în mod clar şi direct.
În faţa auditoriului a fost instalată o masă cu şapte microfoane pe ea şi şapte scaune-fotolii. Pe peretele din spate se montase noua siglă a instituţiei care tocmai se lansa. Era extrem de simplă şi în acelaşi timp te impresiona. Un planiglob care întrunea contururile continetelor şi deasupra două palme se ridicau împreunate pentru o rugă, ţinând o floare. Drapelele Statelor Unite, Marii Britanii, Franţei, Suediei, Norvegiei, Italiei şi României erau dispuse în varianta miniaturizată, pe un semicerc în jurul siglei.
Un organizator a semnalat că au rămas cinci minute până la începerea conferinţei. Deja, toate locurile fuseseră ocupate, iar fotoreporterii îşi pregăteau aparatele. S-a făcut o ultimă verificare a microfoanele şi în aplauzele celor prezenţi, un grup de şapte persoane s-a îndreptat către masa prezidiului. S-au aşezat pe scaunele-fotolii conform numelor de pe tăbliţele din faţa lor.
Micaela Mongomery care ocupase locul de la mijlocul mesei, a deschis microfonul şi liniştea s-a lăsat treptat în rândul publicului din sală. Se mai auzea câte cineva care tuşea sau un fotoreporter care declanşa grăbit blitz-ul aparatului foto. Când a considerat că sosise timpul, Micaela a deschis conferinţa.
-În primul rând, doresc să le urez colegilor jurnalişti, un bun venit la acest eveniment! Astăzi, în faţa dumneavoastră, îmi revine deosebita plăcere să anunţ apariţia unei noi mari companii, alcătuită din firme producătoare de echipamente high-tech, unităţi de cercetare şi aplicare a procedeelor revoluţionare. Se vor asocia acestora, câteva prestigioase instituţii financiare, care vor susţine structura, asigurându-i fondurile necesare. După cum s-ar părea, „un monstru cu trei capete“.
Din sală se auziră râsete şi chiar câteva aplauze. Oamenii gândeau că nou-veniţii, aveau cel puţin umor. Micaela făcu semn cu mâinile că doreşte un pic de linişte. Se lăsă din nou tăcerea.
-După cum aţi observat, am în jurul meu şase persoane despre care nu pot să vă spun decât că-i cunosc şi sunt oameni de toată isprava. Îi voi prezenta pe scurt. În dreapta mea se află domnul Bert Abelsen şi domnişoara Moïra Holmqvist, ambii cofondatori, codirectori şi administratori ai Laboratoarelor Scandinave, una dintre componentele viitoarei companii. Lângă ei, stă domnişoara Rebecca Levin, consultant financiar şi viitor director economic. Dânsa ocupă în prezent aceeaşi funcţie în cadrul World’s Finances. În stânga mea, stă domnul Malcom Parrish, unul dintre acţionarii principali de la Global Technologies, desemnat de alţi acţionari din cadrul grupării Parrish, deţinător acolo a unui pachet important, să le reprezinte interesele în noua structură. Pe domnul Luciano Romano, cel care a venit cu ideea conglomeratului „ştiinţă, tehnologie, finanţare“, nu cred că este cazul să-l mai prezint. Iar în fine, ultimul, dar nu cel din urmă, domnul Matteo Carbonara, reprezentantul unui puternic grup investiţional şi prim beneficiar al activităţilor noii companii. Vă ofer câte cinci minute pentru a chestiona fiecare invitat. Precizez că întrebările nu trebuie să aibă un caracter personal, ci trebuie să fie în corelaţie cu tema conferinţei de presă. Vă rog începeţi cu întrebările!
Dintr-o dată s-a produs rumoare şi Micaela ştia că tot ea era aceea care trebuia să modereze. Se gândise anterior la lucrul acesta şi dăduse startul distribuirii celor două microfoane în public. Pentru a nu da o tentă de scandal, microfoanele au fost date pentru început unor reprezentanţi ai mediei financiare.
-Mă numesc Tom Darman şi sunt editorialist la Financial Tribune. Domnule Parrish, am o întrebare pentru dumneavoastră. De ce doreşte grupul pe care-l reprezentaţi să părăsească Global Technologies? Vă mulţumesc!
Era într-adevăr o întrebare scurtă, dar un răspuns era greu de dat într-o singură frază. Micaela se întreba dacă domnul Parrish era pregătit pentru aşa ceva. Malcom şi-a dres un pic glasul. Pe faţa lui nu se citea nicio emoţie.
-Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor din presă, grupul de investitori din care cu onor fac parte, nu doreşte să-şi asocieze numele unei firme unde se petrec lucruri ascunse de ochii acţionarilor. Dorim ca toată activitatea să fie la lumina zilei, fără ascunzişuri şi mai ales fără ilegalităţi. Administratorul firmei Global Technologies, nu permite altor persoane, decât celor agreate de dânsul, să-i verifice contractele. Unele activităţi din anumite părţi ale lumii sunt imorale, deşi admise în statul respectiv. Grupul meu nu doreşte să fie complice la aşa ceva. De aceea, bazându-ne pe valoarea de circa jumătate de miliard dolari a pachetului Global Technologies, dorim paritar să ne constituim ca grup acţionar laGlobal Bios Technologies. Vă mulţumesc!
     -Spuneţi-mi, domnul Cal Black este de acord cu asta…?
-V-am rugat să puneţi o singură întrebare! Domnule Parrish, doriţi să răspundeţi?
Acesta încuvinţă, deşi roşeala din obraji trăda o mare nervozitate.
-Mai bine întrebaţi-l pe mister Black, cine este proprietarul firmei General Trading,cu sediul în Liechtenstein ca şi altele ale dânsului, ale căror angajaţi sunt implicaţi în incidentele recente din Bwana.
Printre cei prezenţi s-a produs o mare agitaţie, dar n-au mai scos niciun amănunt de la Malcom Parrish. Acesta, cu o mină mohorâtă, a căzut într-o tăcere totală.
-Sunt Lea Delano, de la Money’s Market. Vă rog domnişoară Levin, să-mi răspundeţi dacă aveţi bunăvoinţă şi nu este un secret, de ce lichidităţi dispune noua companie. Aş dori întâi să ne precizaţi care este suma minimă necesară pentru ca noua construcţie să fie viabilă. Vă mulţumesc!
-Aţi ridicat două chestiuni destul de pertinente. Răspunsurile mele vor fi scurte şi concise pentru a nu abuza de timpul dumneavoastră. Suma minimă fără de care nu se poate construi conglomeratul, este de un miliard dolari în lichidităţi. Aici ar trebui ţinută seama de rulaj. Nesocotind valoarea şi portofoliile de lucrări aleLaboratoarelor, pe care experţii le-au evaluat la circa două sute optzeci şi cinci milioane dolari şi aportul grupului Parrish, care este de circa patru sute cincizeci milioane dolari, valoarea actuală de piaţă pentru acţiunilor deţinute de acesta, capitalul de care dispunem în acest moment, este de circa un miliard şi jumătate dolari. Mai mult decât suficient. Vă mulţumesc.
Venise cu adevărat primul moment mai dificil din cadrul conferinţei. Un ziarist, cunoscut Micaelei, o abordă pe Moïra cerându-i să descrie primul proiect. Dar suedeza era foarte bine pregătită, expunerea ei a fost ascultată în linişte, iar la final, toată lumea s-a declarat mulţumită de cele spuse.
-Dragi prieteni jurnalişti, sunt Moïra Holmqvist, licenţiată în chimie moleculară. De curând m-am specializat şi în biochimie. Există în centrul Calabriei, o regiune din sudul peninsulei italice, un platou aflat cam la patru sute de metri deasupra nivelului mării. O suprafaţă cam de zece mii hectare, parcelată în terenuri agricole, este în pericol de a se degrada rapid datorită eroziunii solului. Creşterea umidităţii atmosferice din zonă de-a lungul ultimele două decenii, a produs modificări în compoziţia solului, care au avut drept consecinţe alunecările de teren nepredictibile. Această zonă se numeşte Campoalto şi este situată lângă localitatea Nicastru. Aproximativ cinci mii de locuitori sunt dependenţi de aceste terenuri, recoltele de pe ele fiindu-le principal mijloc de subzistenţă. Din fericire, un tânăr cercetător, asistent universitar la catedra de biologie a Universităţii Bucureşti, pe nume Yusef Rashid, a descoperit printr-o metodă care-i poartă numele, modul sistematic pentru eliminarea excesuliu de apă. Este vorba de cultura unei plante denumită radix humaria, care are capacitatea de a absorbi excesul de umiditate din sol. Împreună cu domnul Rashid şi cu ajutorul cercetătorilor de la un institut din Seattle, am reuşit să obţinem un hibrid potrivit solurilor de la Campoalto. Am bucuria de a vă anunţa deschiderea şantierului de lucru în zonă, la începutul lunii ianuarie, anul care vine. Vă mulţumesc pentru răbdarea dumneavoastră!
-Sunt Duke Kramer, de la show-ul de ştiri Look Inside. Domnule Abelsen, presupunem că ştiţi care este cel de-al doilea proiect de pe agenda de lucru . Ne puteţi oferi unele amănunte?
-Stimate mister Kramer. Nu propaganda triumfalistă este obiectivul nostru. Înainte de a ne apuca de ceva serios, cercetăm subiectul pe toate părţile. Probabil mulţi dintre dumneavoastră nu ne credeţi în stare să pornim concomitent două sau mai multe proiecte de amploare. Şi aveţi dreptate, trei este prea mult pentru oricine şi chiar două, dar nu pentru noi. Am hotărât că suntem suficient de puternici şi capabili, să pornim cu două proiecte simultan. În premieră, am să vă ofer acum câteva detalii despre Proiectul Valea Jiului-România. Această zonă a fost de-a lungul anilor, centrul activităţilor extractive pentru cărbune, petrol şi minereuri. Totul s-a făcut intensiv, fără vreo preocupare legată de mediu. Indicii de poluare în aer, sol şi apă, sunt printre cei mai ridicaţi din Europa. Totuşi, dacă veţi vizita zona, o să vă convingeţi de ce potenţial eco-turistic dispune. Trebuie doar să existe cineva care să o cureţe şi să o purifice. O vom face noi, Global Bios Technologies, cu ajutorul localnicilor. Mai mult, vom implementa dispozitive pentru obţinerea de energii alternative, şi îi vom ajuta pe cei de acolo să creeze prima zonă eco-turistică având indicele de poluare zero. Vă mulţumesc pentru atenţie!
Se impuneau deja câteva concluzii. Oamenii care au creat Global Bios Technologies, aveau ambiţii mari.
-Ce întrebări mai aveţi? Cred că s-a făcut destul de târziu. Doriţi să ne oprim aici?
Se auzi un „Nuuuu” cu multe uu-ri. Rămăseseră doar doi oameni nechestionaţi, Matteo şi Luciano. Spre ultimul a venit întrebarea din partea unei cochete domnişoare, cu siguranţă dintre cele care animă rubrica mondenă a unei reviste.
-Sunt Diane McQueen, de la Messenger şi vă rog domnule Romano să ne spuneţi cum v-a venit ideea acestei companii-conglomerat?
-Aţi definit foarte bine această companie drept conglomerat. Acum două săptămâni am fost invitat de Bert la o discuţie. Dânsul îmi solicita în calitate de prieten să-l ajut prin organizarea unei întâlniri cu potenţiali investitori. Deşi aveau proiecte în derulare şi unele finalizate, plăţile se făceau cu oarecare întârziere şi Laboratoarele aveau nevoie de fonduri pentru rulaj. Am susţinut organizarea acelei prezentări şi chiar am participat la ea. Într-o frumoasă sală de conferinţe a unui hotel din Bristol, domnul Abelsen ne-a fermecat timp de un ceas, prezentând în modul dumnealui personal şi pitoresc, realizările, neîmplinirile şi proiectele. În acel moment mi-a fost clar că numai cu o susţinere financiară solidă, va reuşi. Mi-am spus, omul ăsta se zbate fără bani, alţii au destui şi nu au încredere să-i investească. Cum să le câştigăm încrederea? Realizând câteva proiecte, cu adevărat la scară mare. Atunci m-am hotărât să proiectez această companie, având ca vectori principali, Laboratoareleşi World’s Finances. Se pare că pe parcurs ideea a surâs şi altora, dovada fiind grupul Parrish şi azi am onoarea să anunţ numele altor cinci firme care doresc să ni se alăture. Suns and Winds, din Texas, firmă specializată în realizarea şi distribuţia de echipamente pentru producerea energiilor neconvenţionale,Lattimer and Lattimer, din New Mexico, specializată în construcţia de motoare electrice pentru industria de automobile, Flèche Ardenne, din Luisiana, specializată în producerea de module ecologice pentru construcţii industriale şi civile, St. Paul Church, cu sediul în Boston, organizaţie creştină de caritate care dispune de fonduri pentru cei defavorizaţi, precum ultima şi sperăm că nu cea din urmă,Azzuro Italia, societate mixtă de comerţ italo-americană, care se ocupă cu desfacerea produselor alimentare eco şi are două sedii, în Messina şi Boston. Fiecare dintre societăţile enumerate, vor deţine un loc în board la şedinţa de organizare care va avea loc peste două zile. Deja există şi organigrama, pe care o să-mi permit să v-o aduc la cunoştinţă. Preşedinte executiv subsemnatul, vicepreşedinţi executivi Bert Abelsen şi Malcom Parrish, purtător de cuvânt şi vicepreşedinte, Micaela Mongomery şi în fine al patrulea vicepreşedinte Matteo Carbonara. În prima şedinţă vom stabili structurile de conducere pe departamente. Cam atât am avut de spus deocamdată. Vă mulţumesc!
Aparatele de fotografiat ţăcăneau fără oprire. Tânărul care tocmai terminase ceea ce avea de spus, era noul erou al zilei. Deja se făceau comentarii pe posturile de televiziune din toată lumea. Romano era comparat cu Superman,unul al viitorului. Micaela nu putea să nu-l admire cu toată mica ranchiună pe care i-o purta. Se stăpânea perfect, niciun semn de slăbiciune nu se putea citi în sufletul acestui om. Şi totuşi ea ştia că asta era doar o armura cu care îşi proteja slăbiciunea. Ginerele jurnalistei britanice, făcea eforturi supraomeneşti să treacă peste decepţia produsă de soţia lui. Discutase dimineaţa cu Vania şi acesta ne-având încotro, i-a povestit fir de-a păr, tot ce se întâmplase de la abandonul din hotel. Avea ciudă pe Lou pentru că ginerele său nu dorea să clarifice lucrurile direct, cu Rayna faţă-n faţă, aşa cum promisese. Dar oare ea era pregătită? S-a decis să nu abordeze de faţă cu el această temă. Îi lăsa soţului Raynei iniţiativa viitoarelor explicaţii între soţii Romano. Se trezi spunând:
-Şi acum, ultima întrebare, pentru domnul Matteo Carbonara.
Un ziarist de la un cunoscut tabloid, a reuşit să pună mâna pe unul dintre cele două microfoanele itinerante. Dând dovadă de un tupeu incredibil, a întrebat:
-Sunt Gyula Szipos de la Peep at Door. Spuneţi-ne domnule Carbonara, tatăl dumneavoastră, Valerio Carbonara a fost naşul unei familii de mafioţi?
S-a produs o mare agitaţie şi câteva fluierături l-au admonestat pe obraznicul jurnalist. Matteo a calmat asistenţa, făcând semn că doreşte să răspundă. Într-o tăcere mormântală, cu toţi ochii aţintiţi asupra lui, a dat răspunsul aşteptat de toţi cu sufletul la gură.  
-Da!
Orice s-ar fi putut întâmpla, numai asta, nu. Răspunsul monosilabic l-a enervat pe Szipos şi pe alţi deţinători ai rubricilor de scandal, care doreau să audă din gura italianului mai multe amănunte. Din nefericire pentru ei, Micaela a preluat controlul.
-Domnule, ai pus o întrebare, ţi s-a răspuns, acum dacă nu-ţi convine, eşti liber să pleci!
Se auziră râsete şi chiar câteva aplauze. Miss Mongomery nu-şi dezminţise renumele şi-l pusese la colţ pe dobitoc. În momentul acela, s-a mai produs un eveniment care i-a uluit pe toţi. Moïra Holmqvist s-a ridicat şi apropiindu-se de Matteo l-a sărutat apăsat pe buze. Cei din sală au izbucnit în urale şi ropotele de aplauze se auzeau până-n stradă. Micaela a făcut anunţul de finalizare a conferinţei, în timp ce un renumit editorialist, puţin cam hâtru, le cerea să le trimită invitaţii la viitoarea nuntă.
Una peste alta, se terminase frumos şi erau mulţumiţi. Prin intermediul presei, lumea aflase despre menirea lor, dovedind tuturor că sunt totuşi oameni, dar care fac parte dintr-o mare familie, în care membri ei se susţin unii pe alţii.
…………………………………………………………………………………………………………