Nuvelistul – fragment

7. N     

        „Doamne, de-aş ajunge mai repede! Ploaia asta mă omoară. Trebuia ca tocmai azi să fie ziua în care Cosmin nu este disponibil. Urăsc asta!“
          De fapt nu mersul pe jos prin ploaia măruntă dar sâcâitoare o indispunea, dar mai bine zis avea o importanţă mai mică decât absenţa iubitului. Hotărâseră de ceva vreme ca în acea zi, după prânz, să meargă amândoi pentru a cumpăra un dar de nuntă pe care să-l ofere Angelicăi, viitoarea ei cumnată şi sora lui Cosmin. Fără intervenţia ei, probabil că ei doi n-ar fi fost împreună.
          Fără voie aproape, prinse a chicoti pe drumul plin până la refuz de o pânză compactă de apă care-i uda gleznele şi gambele fine.
          „Dacă azi scap fără o răceală, înseamnă că nimic nu mă poate atinge. Doar frigul ăsta care-ţi intră în oase până la măduvă.“
          -Hei! Tu de-acolo, de ce râzi? Te văd zi de zi, veselă şi zburdalnică, asemenea vrabiei, dar iarna grea abia vine, o să fie vai şi-amar de viaţa ta.
          Omul era cu certitudine nebun dacă-şi permitea s-o abordeze aşa direct, aproape molestând-o în plină strada din păcate aproape pustie. Privindu-l printre picăturile mărunte, dar foarte dese ale ploii care cădea necontenit, Poppy a realizat că avea în faţă un vagabond autentic. Paltonul care cu siguranţă cunoscuse cândva zile mai bune, bocancii scâlciaţi cu una din tălpi dezlipită, pălăria uzată cu boruri largi, faţa nerasă de luni bune, căruţul cu boarfe şi alte lucruri personale pe care-l mânuia cu palmele ascunse în mânuşi, dar cu degetele goale, toate sugerau că avea în faţă o persoană fără adăpost. Vârsta omului îi era imposibil s-o aprecieze. Putea fi oricare între patruzeci şi şaptezeci de ani. Dar erau două elemente care a făcut-o să nu se grăbească, forţând despărţirea de întâmplătoarea dar prea puţin agreabila întâlnire matinală. Vagabondul o privea cu doi ochi pătrunzători, cei mai ciudaţi pe care stagiara îi văzuse vreodată. Asta pentru că aveau culori diferite, unul verde ca smaraldul, celălalt căprui, amândoi de nuanţe impecabile.
          -Ce te holbezi la mine Cosânzeano? Ştiu că nu sunt Făt-Frumos, dar rămân totuşi o partidă de invidiat. Chiar şi pentru tine, şcolăriţo de la fabrica de tămăduitori.
          Rămasă ţintuită locului, apropiindu-se de omul care acum o fascina, Popeea îl privi din imediata vecinătate, descoperind un al doilea element care nu avea ce căuta în acel loc. Vagabondul purta la gât un fular de un alb imaculat din cel mai fin mohair, un articol de lux a cărui provenienţă nu putea fi decât decât dintr-un magazin pretenţios.
          -Nu l-am şparlit de pe o frânghie cu rufe puse la uscat, îi spuse aproape citindu-i gândurile. E un lucru personal pe care-l port o dată pe an, azi, douăzeci şi unu noiembrie, zi mare pentru credincioşi, dar zi tristă pentru mine.
          Omul devenise interesant, probabil că avea povestea sa, dar Poppy se grăbea, mai erau exact şase minute disponibile până ridicau condica de la poarta spitalului.
          -Fugi păsărică de toamnă, pacienţii tăi te aşteaptă, să-i tămăduieşti sau să-i ajuţi să ajungă cu bine pe tărâmurile Domnului. Pa şi salută-l pe iubitul tău care va veni mai repede decât crezi.
          Pentru o clipă, fata speriată a rămas ca pironită, dar omul deja dispăruse uluitor de repede, ca o nălucă înghiţită de ploaie. Poate ca fusese doar un vis, un miraj în deşertul de apă al toamnei târzii. Poppy s-a desprins cu greu, apoi din ce în ce mai rapid, a străbătut cei două sute de metri care o despărţeau de intrare. Sora-şefă Milena, căci aşa îi plăcea să fie abordată de inferiori, superiori şi studenţi, tocmai era pe punctul să pună condica în sertarul sigilat, dar în ultima clipă a zărit-o pe fată, dându-i posibilitatea s-o semneze, dar ameninţând-o cu degetul arătător şi nu în glumă, spitalul avea reguli stricte, tradiţionaliste, impuse de trei zbiri, directorul Daniel Mardale, medicul-şef Ruxandra Vornicu şi sora-şefă Milena Iovan. O trinitate dură, dar adevărata stăpână a locului era cea care tocmai o ameninţase. Dar Popeea avea şi ea un înger păzitor în persoana îndrumătorului. Carol Negrea, un traumatolog respectat de toţi, chiar şi de Milena, o acceptase ca studentă, la insistenţele lui Cosmin care-i era un fel de nepot prin alianţă. Cu siguranţă, dacă era vorba de un chirurg, neurolog sau neonatolog, s-ar fi putut spune că este vorba de nepotism, dar toţi studenţii fugeau de traumatologie ca de ciumă, aici fiind locul unde durerea era la ea acasă, iar procentul deceselor întrecea pe oricare altul din celelalte secţii ale spitalului.
Gândindu-se la locul pe care-l alesese cu ajutorul doctorului Negrea şi al iubitului, îşi aminti de întâlnirea de mai devreme cu vagabondul care părea atotştiutor. De unde Dumnezeu cunoştea lucrurile astea despre ea?
          La vestiarul studenţilor şi rezidenţilor, s-a potrivit să fie Domnica, o colegă de an, repartizată la chirurgie.
          -Bună dragă! Nu mai cunoşti lumea de când te-ai îmbârligat cu Negrea.
          -Dominique, de ce sună aşa de urât cuvintele tale? Hai să facem schimb, eu să fiu cu Ruxandra, tu să-l ai profesor pe Carol.
          -N-ai să vezi! Am glumit. Cred că profesorul tău Carol, n-a făcut vreodată sex cu o studentă. Cred că nici măcar Milena nu s-ar culca în pat cu el. Tipul miroase mereu a sânge şi rahat. Ptiuu! Să fie la tine!
          -Eşti nedreaptă, tipul este genial, improvizează mereu acolo unde alţii s-ar da bătuţi. Salvează vieţi mai mult ca oricine din spital.
          -Şi mai spui că nu eşti îndrăgostit de tip! Cosmin ştie!
          Cele două tinere s-au pornit imediat pe un râs straşnic. Domnica sau Dominique cum o numeau prietenii şi prietenele, era cunoscută ca o hâtră fără leac, din orice scotea o glumă care întreţinea atmosfera, chiar în cele mai tensionate momente.
          -Spune-mi fată, tu l-ai observat pe vagabondul care dă târcoale pe străzile din vecinătatea noastră?
          -Ala care cară mereu căruţul de super-market cu boarfe şi terfeloage? Cred că l-am văzut de câteva ori. Tipul este grobian, m-a făcut curvă şi amanta lui Sarsailă. I-am râs în faţă, dacă nu eram cu mama îi arătam să mă pupe undeva.
          De fapt Domnicăi îi mersese buhul că se lăsa sedusă de oricare persoană îi plăcea, bărbat şi femeie. Se afişa chiar a fi bisexuală, lăsând să înţeleagă că făcuse menage á trois cu îndrumătoarea Ruxandra Vornicu şi soţul acesteia. Bârfe picante despre studentă circulau în tot spitalul, iar Milena o privea cam chiorâş.
          -De ce nu-l întrebi pe Carol al tău? I-am văzut o dată împreună, la birtul din colţ. Trăgeau amândoi din ţoiurile de tărie şi parcă râdeau.
          -Doctorul Negrea să râdă? Este imposibil! Acum Dominique fac paşi. Nu vreau ca după Milena să mai primesc observaţii de la cineva. Te pup! Ne vedem la prânz în cantină.
          –Ciao mia cara! Dacă tu şi Cosmin vreţi un trois, sunt disponibilă.
          -N-ai să vezi!-îi întoarse Popeea cuvintele de mai înainte.
          S-a îndreptat grăbită spre sala de traume, dar Carol Negrea întârzia să apară. Boris Marinov, rezidentul rus din ultimul an, încerca să suplinească absenţa mentorulului. Numai că întâmplător s-au nu, alesese un moment rău. Două salvări aduceau răniţi dintr-un cumplit accident rutier. Paramedicii au transportat pe tărgi patru oameni în stare gravă, pe care-i stabilizaseră cu greu, al cincilea, un bărbat în floarea vârstei, nu mai avea nevoie de ajutor medical, decedase de cinci minute.
          -Tipul are certificat de donator. Să vină cineva pentru prelevare şi conservarea organelor. Şi doar voi doi nu sunteţi de ajuns pentru a-i salva pe ceilalţi patru. Unde-i Carol?
          -Sunt aici Biţică, ce te agiţi aşa? Doi merg direct în operaţie, doi la „Traume“. Aţi făcut treabă bună copii, le-aţi salvat vieţile! De-acum este munca noastră.
          Doctorul Carol Negrea era iubit de paramedicii de la Serviciul de Salvare. De-a lungul timpului petrecuse multe ceasuri din timpul său liber alături de ei, arătându-le diferite mijloace prin care puteau ţine în viaţă, măcar pe parcursul a câtorva minute în plus, pe tot felul de oameni afectaţi. Ba chiar pe câte unul îl aducea în sala de operaţii stârnindu-i interesul să înveţe mai departe şi să continue cursurile facultăţii de medicină. Era el însuşi un bun profesor, dar mai presus de toate era un om bun.
          Popeea era sigură că pot face faţă fără intervenţia medicului-şef chirurg, Ruxandra Vornicu. Deşi cu răni grave, oameni fuseseră reparaţi la timp, iar daune în timp nu vor fi.
          -Se vor vindeca repede. Bună treabă Boris şi bună treabă Poppy. Azi, amândoi, aţi trecut un examen greu.
          Rusul care era un timid iremediabil, s-a înroşit imediat. Carol nu era omul să glumească şi s-a simţit împins în cercul atenţiei celor care participaseră la salvarea celor două suflete.
          -Bravo herr doktor! Azi ai văduvit cerul de doi îngeraşi!
          Pe nesimţite, ca o umbră a Ruxandrei Vornicu, apăruse Domnica şi un pic geloasă pe gloria de moment a tânărului rezident, l-a tachinat în limba maternă a acestuia.
          -Am venit şă prelevăm organele celei de-a cincea victime, cea decedată. Analizele preliminare ale sângelui şi urinei au stabilit că sunt în stare perfectă, cu excepţia părţii de sus.
          Ruxandra de fapt i se adresase numai lui Carol, dar oamenii o priveau fascinaţi, femeia arăta impecabil în combinezonul verzui al chirurgilor, cu bandana multicoloră pe frunte şi legătura de acelaşi model sub care-şi adunase părul natural roşu ca focul, niciodată vopsit deşi ajunsese în preajma vârstei de cincizeci de ani.
          -În zece minute vine un reprezentant al echipei de transplant pentru a transporta inima şi plămânii donatorului. Omul a murit la timp ca să salveze o mamă a doi copii.
          -Mai multă decenţă Toma Domnica!-o dojeni Carol. Iar tu Ruxandra, ai grijă de studenta ta, cam calcă deseori lumea pe coadă.
Boris însă, i-a luat apărarea imediat.
          -Şefule, are dreptate! Tipul salvează pe cineva important, redă copiilor o mamă care n-avea şanse dacă el scăpa.
          -Jocul vieţii şi-al morţii din blestematele de spitale. Mi-aş fi dorit mai bine să fiu medic de ţară. Spune-mi Ruxandra, cine conduce echipa de transplant?
          -Diana Athanasiu-Comnen, tipa cu studii în America şi proptele la cel mai înalt nivel. Cumnatul său este mentorul şi directorul spitalului unde se face transplantul. Se pare că dispun de aparatură de ultima generaţie, Octavian Comnen este un om cu relaţii în toată lumea.
          -Ăsta-i tipul cu nevasta ucisă în Africa?
          -Da Carole, dar s-a recăsătorit cu o psiho-terapeută şi împreună cu ea, locuiesc cei cinci copii ai doctorului.
          -Gata, aţi terminat munca voastră aici, acum cărelu că vine ploaia!
          -O zi bună şi ţie, doctore!
          -Să ai parte de o după-amiază agreabilă Ruxandra!

Lasă un răspuns