Paso Doble – fragmente

4. PD

 

Yachtul Calabria fusese amarat la o dană de lângă Harbor Road, Portished, undeva în apropierea Bristolului. Proprietarul, Don Valerio Carbonara obţinuse destul de greu aprobarea de a trage la mal, neprogramat, dar apelând la unele relaţii, trecuse cu succes peste impas. Acum ieşise pe punte curios să vadă un loc unde nu mai fusese în lunga lui viaţă. Era de fapt răspunsul unei invitaţii făcute acum mai bine de şase decenii. Ospitalitatea şi omenia de care dăduse dovadă atunci, au clădit fundaţia unei frumoase prietenii între doi oameni atât de diferiţi. Prietenul său, urmaşul unei lungi serii aristocratice, îl invitase pe el, umilul fiu de muncitori agricoli cu ziua, să participe la onorurile oferite în cinstea fiicei Micaela, înnobilată, dacă mai era nevoie, de însăşi Majestatea Sa, Regina Angliei. Îl mai aducea pe aceste meleaguri, dorinţa de a se întâlni cu persoanele speciale care puteau salva o comunitate de oameni dragă bătrânului lup de mare, în pericol să piardă tot ce au agonisit o viaţă. Nu se născuse printre aceştia, dar îi cunoştea pe fiecare de de când se născuse, trăind printre calabrezi aproape toate vremurile date lui de Dumnezeu.
Se născuse de fapt mult în nord, undeva în Piemont. Părinţii săi lucrau în viile unui mare podgorean, plătiţi atât cât să nu moară de foame. O gură în plus de hrănit, era peste puterile lor, copilul nefiind încă în stare să muncească. Era tare firav şi foarte bolnăvicios. La patru ani, l-au vândut unor circari ambulanţi. Timp de doi ani au străbătut Italia, erau vremuri grele şi oamenii desfăceau greu baierele pungilor pentru a asista la spectacole de circ. Subţirel şi dibace, puştiul se adaptase neaşteptat de bine la puţinele numere pe care trupa le producea. Cel mai mult îi plăceau numerele de magie, în când introdus într-un cufăr care era străpuns de douzeci şi patru de săbii, el ieşea nevătămat cu toate că atunci când simţea atingerea oţelului rece trecând milimetric pe lângă el, tremura ca varga. Mesele luate în comun, erau mult mai îndestulătoare decât cele de acasă. Se simţea destul de bine printre circari, dar soarta avea alte planuri cu el. Într-o seară, l-a luat somnul sub un portocal înflorit. A doua zi dimineaţa trebuia să traverseze cu trupa strâmtoarea Messina, spre Sicilia. Pur şi simplu a fost uitat, el dormind ca sedat de parfumul portocalilor, până spre prânz. S-a trezit singur, într-un loc pe care nu-l cunoştea. Fructele din livezi şi micile furtişaguri l-au ajutat să supravieţuiască singur. Nu prea mult timp. Dormind sub cerul liber o lună, a răcit, fierbinţeala doborându-l de-a binelea. A fost descoperit delirând, de un călugăr care l-a transportat pe o cotigă la spital. Trei săptămâni a zăcut între viaţă şi moarte. Măicuţele care deserveau acel aşezământ, l-au îngrijit cu dragoste şi devotament, fiindu-le milă de un copil aşa de drăgălaş. S-a întremat destul de greu şi un poliţai a venit să-l interogheze. Blocat de frică, a rămas ca mut. Măicuţa-şefă, i-a cerut poliţaiului să revină mai târziu, când copilul se va fi însănătoşit pe deplin. Bombănind, omul a plecat promiţând că se va întoarce cât de repede. Avea să-l revadă totuşi peste mulţi ani, când soarta i-a pus din nou faţă-n faţă.
Pe patul alăturat era un alt suferind, un tip absolut înspăimântător cum i s-a părut în prima clipă. Omul fusese rănit pe un mic vas, în timpul unei furtuni. O fractură deschisă îi producea dureri insuportabile. Cerea apă tot timpul şi începuse să delireze. Stăpânindu-şi teama, copilul îl ajuta oferindu-i apă şi hrănindu-l după puterile sale. În momentele de luciditate, marinarul şi-a spus numele. Era Davide Crocce, membru al echipajului  unei mici nave de cabotaj care îşi făcea treaba în Marea Tireniană. Fratele său fiind prins în ale marinăritului, nu-l uitase şi avea să-l viziteze mai târziu. I-a cerut puştiului să fie ochii şi urechile, picioarele şi mâinile sale. Reuşiseră să aibă încredere unul în celălalt, bărbatul neavând încotro. Acum Valerio se strecura în afara spitalului, aducând noutăţi. Omul se simţea mult mai bine şi curând, a venit şi fratele său, Paul Crocce, să-l externeze, chiar dacă nu era vindecat complet. Copilul trăia cu teama reîntoarcerii poliţistului, care probabil că îl va preda unui orfelinat. Era destul de mare şi aflase că în aceste instituţii se petreceau lucruri groaznice, mulţi spunând că erau mai rele ca puşcăriile. Lui Davide i-a fost milă de copil, de aceea i-a propus să vină pe vas, alături de cei doi fraţi, ca mus. Avea şapte ani şi era o practică curentă pe ambarcaţiuni ca echipajele să aibă în componenţă un ucenic în ale marinăritului.
Au mai trecut încă şapte ani furtunoşi pentru Valerio. Abilitatea lui de a place tuturor, l-au transformat în scurt timp, ajungând mascota echipajului. Fiind foarte destupat la minte şi ascultător, l-au dat în grija bucătarului, Domenico Carbonara, să-l înveţe să citească, să scrie şi să socotească. Foarte repede nu a mai avut ce-l învăţa, când acostau, mergeau şi cumpărau de la anticari cărţi de literatură, iar mai târziu de ştiinţă şi enciclopedii. Acum Domenico era cel care avea nevoie să fie ajutat de Valerio, ca să înţeleagă conţinuturile cărţilor. De la căpitan a luat lecţii despre ştiinţa de a conduce o navă cu echipaj şi a dobândit primele noţiuni despre navigaţie, de modul cum trebuia să citească hărţile mărilor şi ale curenţilor, să aleagă calea cea mai bună ca să ajungă la ţintă. Adolescentul Valé, cum le plăceau să-l numească membrii echipajului, a înţeles curând că Thetis nu se ocupa numai cu cabotajul, ci făcea contrabandă în stil mare, cu complicitatea autorităţilor. Mai mult, aveau legături cu tot felul de organizaţii mafiote, cărora le furniza armament şi muniţie. Miliţiile fasciste abia apărute, îi hăituiau pe uscat, dar marea era a lor. Cel mai mult colaborau cuCupolla din Nicastru, unde Domenico avea legături speciale, fiind născut acolo. Acesta l-a luat pe Valé cu el şi l-a prezentat lui Don Salvatore Carbonara, naşul său.
A venit însă şi o zi blestemată când squadra fascistă din Messina, înzestrată de germani cu vedete rapide, i-a încolţit pe contrabandişti. S-au făcut arestări, Valerio ajungând şi el după gratii. Pedepsele pentru contrabandişti erau foarte dure, mergând până la condamnarea cu închisoarea pe viaţă. Pentru el însă, a intervenit şansa. Don Salvatore fiind în bune relaţii cu autorităţile, a reuşit să înduplece anchetatorii să-l elibereze pe el şi pe bucătarul Domenico, pe cuvânt că nu vor mai încălca legea. După ieşirea din arest, cei doi au sărutat mâna binefăcătorului lor. Acesta i-a luat cu el în Nicastru. Au mai trecut şapte ani în care Valerio a fost la început băiat bun la toate, apoi fiind apreciat de DonSalvatore, i-au fost încredinţate sarcini din ce în ce mai dificile. A primit numele de Carbonara, după ce a devenit finul şefului. Iniţiat în secretele Onorabilei Organizaţii, a fost primit ca membru cu drepturi depline după depunerea jurământului sacru. Devenise primul locotenent al lui Don Salvatore. Imediat după război, a fost trimis în Statele Unite, la famiglia Bonanno, înrudită cufamiglia Carbonara. Fusese solicitat expres, pentru unele aranjamente privind operaţiuni de import-export, necesare să acopere adevărata sursă de îmbogăţire, contrabanda cu ţigări, alcool şi produse de lux pentru o Europă care începea să-şi vindece rănile războiului. Reuşind să pună la punct transferul de mărfuri peste aşteptările şefilor săi, s-a făcut respectat şi a fost solicitat pentru activităţi mai complexe. Fiind un bun negociator, a reuşit să aducă la masa tratativelor cele mai agresive familii din Est şi din Vest, mediind o pace care avea să ţină mulţi ani. Don Pepe Bonanno ar fi vrut să-l oprească permanent în State, dar o solicitare expresă din Italia, reclama prezenţa lui Valerio acolo. Sosise acasă după ce făcuse un scurt popas la Paris, unde bunul său prieten din timpul războiului, Bobby Mongomery se căsătorea cu o frumuşică franţuzoaică. A fost rugat să participe la ceremonie alăături de camarazii locotenentelui demobilizat, în calitate de martor şi de cavaler de onoare. La petrecere a cunoscut-o pe Evelyne, sora vitregă a miresei, franţuzoaică după tată, italiancă după mamă. S-au plăcut amândoi, şi fără stea mult pe gânduri, fiecare a ştiut că-şi găsise perechea potrivită. Exista însă o piedică în calea celor doi. Don Salvatore, ca tată spiritual al prezumtivului mire, trebuia să-şi dea consimţământul. Pentru asta Evelyne trebuia să meargă cu el în Italia. Au sosit în Nicastru, la Villa Blanca, reşedinţa unde bătrânul Don era grav bolnav. O maladie fără leac care-l măcina de ani buni, îl apropiase vizibil de mormânt. Neavând rude apropiate, dorea ca să-şi lase averea tânărului care-i fusese în ultimii ani mai apropiat ca un fiu natural. Nu era vorba numai de nişte bunuri materiale sau respectarea clauzelor din testament. În persoana lui Valerio, muribundul a ştiut că Dumnezeu îi oferise persoana potrivită pentru a duce mai departe opera începută de el. La început, şef de organizaţie aflată în afara legii, îşi oferise restul vieţii şi resursele nu puţine, pentru a servi comunitatea din ţinut, în scopul eradicării sărăciei membrilor ei. Pe cât posibil, mai cu binele, mai cu ameninţări, îi făcuse să-şi părăsească locuinţele din zone izolate, ajutându-i să-şi clădească noi cămine, mai salubre şi cu utilităţi, în Nicastru. Celor mai săraci, le oferise de lucru, iar pe proprietarii de teren, îi obligase să i se asocieze. Nu era încă o operă terminată, spera ca în Valerio să-l găsească pe cel care să-i ducă moştenirea mai departe. Se sfârşea o epocă, începea o alta. Atunci a observat că lângă finul său era o fată oacheşă, asemănătoare cu fetele din sud. Valerio a prezentat-o ca fiind logodnica lui, rugându-l pe binefăcător să le dea încuviiţarea pentru ca să se poată cununa. Don Salvatore a întrebat-o pe fată dacă e italiancă, iar Valerio a strâns-o lângă el, ceea ce însemna că trebuie să răspundă afirmativ. Evelyne a vorbit cu curaj, într-o italiană aproximativă, că era franţuzoaică după tată, italiancă după mamă. Bolnavul, pe moment nedumerit, a fost cucerit de sinceritatea fetei şi le-a dat binecuvântarea. Cei doi s-au sărutat fericiţi. Acum puteau să doarmă împreună, fără teamă, sub acelaşi acoperiş. Don Salvatore a reuşit să-şi pună în ordine ajutat de Valerio, tot ceea ce însemna urmele trecerii lui prin viaţă. A murit într-o noapte fără dureri, fără să fie conştient şi fără ca doctorii să-l mai poată salva. Valerio, omul iubit de toţi, a devenit Don Valerio Carbonara, protectorul comunităţii din Nicastru. După trei luni, a fost citat la tribunalul regional, datorită reclamaţiei unui oarecare Caloghero Talavera, care pe baza unor documente vechi, pretindea că poate dovedi că el este adevăratul moştenitor al proprietăţilor Carbonara. Omul era aceeaşi persoană cu poliţistul care încercase să-l interogheze pe micuţul Valerio. Îmbătrânise vizibil şi probabil că uitase cele petrecute atunci. Aici Don Valerio se înşela, Caloghero urmărise de-a lungul timpului ascensiunea protejatului de la Nicastru. Invidios că nu-l putea atinge, se hotărâse să-l atace pe o cale lăturalnică. Adunase documente care să doveadescă mai târziu, înrudirea cu familia Carbonara, în Calabria doar toţi oamenii erau veri. Ştiind că bătrânul n-o mai duce mult, a aşteptat cu răbdare momentul atacului. Spera ca şocul acestuia, să-l facă pe noul stăpân mai maleabil, măcar propunându-i asocierea la prosperele afaceri deţinute de familia Carbonara. Aceasta pentru început. De fapt, urzea planuri mari şi nu s-ar fi dat înapoi nici de la crimă. Dar cu Don Valerio îşi făcuse socoteli greşite. În primul rând acesta s-a împotrivit pe cale legală, angajându-şi un avocat din Palermo, specializat în testamente şi moşteniri. Împreună, au reuşit să dejoace planurile lui Caloghero, demontând documentele acestuia, piesă cu piesă. Investigând mai aprofundat, avocatul a descoperit o serie de falsuri făcute ordinar, care-l puteau trimite după gratii pe presupusul moştenitor. Spumegând de furie, acesta s-a văzut obligat să-şi retragă acţiunea de contestare a testamentului. Însă necazurile au continuat. Oamenii din zonă erau ameninţaţi de persoane înarmate şi nu puteau să-şi lucreze terenurile. Câteva incendii, sigur provocate, produseseră pagube însemnate. Peste tot se vorbea că banda lui Caloghero cel Tânar, fiul fostului poliţai, membru al unei organizaţii criminale din nordul Calabriei, va porni în curând un război distrugător cu Don Valerio. Acesta, pus în gardă, a luat măsuri. Avea şi el gărzi înarmate, aşa că într-o noapte a întins o capcană, prinzând printr-o ambuscadă toată banda lui Caloghero, când aceasta era ocupat să incendieze un saivan cu oi şi capre. Aduşi în faţa unui juriu care cuprindea şefi din Cupolla calabreză şi siciliană, cei doi Caloghero au scăpat cu viaţă numai printr-o minune, la dorinţa lui Don Valerio ca nimeni să nu aibă de suferit prea mult. Era şi o rugăminte a Evelynei, care tocmai născuse o fetiţă oacheşă, leit ea. Nu mai dorea nicio violenţă şi soţul i-a îndeplinit cererea. Tatăl şi fiu au fost exilaţi din ţinuturile de sud cu interdicţia să revină douăzeci de ani în Calabria sub ameninţarea pedeapsei cu moartea. Clemenţa avea să-l coste mai târziu pe Don Valerio Carbonara pierderea a patru fiinţe dragi.
…………………………………………………………………………………………………………………………
De-a lungul celor câtorva sute de metri ale bretelei care lega autostrada M4 de poarta Domeniilor Stirling, erau parcate câteva maşini, cele mai multe de teren, vopsite în culori de camuflaj. Vreo trei duzini de persoane ale căror componentă comună era îmbrăcămintea din piele, aşteptau deocamdată în linişte, părând că nu se plictiseau de fel. E drept, îşi susţineau moralul sorbind din cutii de bere, cei mai curajoşi chiar din sticle cu tărie. Erau fete şi băieţi, dar şi câteva persoane trecute de prima tinereţe. Aduseseră cu ei pancarde făcute cu stângăcie, cele mai multe de un rasism primitiv. Erau scursura Bristolului sau din împrejurimi, „capete rase“, neonazişti, anarhişti, punkişti, alţi pierde-vară recrutaţi dintre lumpenii luptelor de stradă, tot ceea ce putuse fi mobilizat în câteva ceasuri. Veniseră bucuroşi, după luni bune de inactivitate, veseli că pot să se facă auziţi. Costul combustibilului şi al băuturii fusese suportat de organizator, care dorise să rămână anonim. Sol Dozier era cel care îşi asumase controlul coloanei. El nu o făcea de fel dezinteresat, primise o sumă generoasă, circa cinci mii de lire sterline, din care cheltuise mai puţin de o mie, pentru a mobiliza şi transporta gloata până aici. Era cunoscut ca neonazist înveterat, brutalităţile comise ducându-i vestea prin toată zona. Cu braţele descoperite, având tatuate pe cel stâng, în litere runice, SS, şi pe cel drept, 88, care reprezentau literele cu numărul 8 şi 8 ale alfabetului saxon, adică H şi H, Heil Hitler, îşi domina „oastea“ gata de luptă. Purta o vestă din piele neagră şi o şapcă având ca emblemă insigna cu cap de mort a blindatelor germane, avea la gât Crucea de Fier, toate aceste zorzoane fiind achiziţionate din târgurile cu vechituri ale Germaniei de Est, unde bântuise în lungi peregrinări, la „locurile sfinte“ pentru neonazişti.
Maşinile invitaţilor începuseră să sosească, iar grupul de pe margine era deocamdată paşnic, doar privea. Curân a sosit o dubiţă a unei televiziuni locale, şi, în câteva minute, reporterul şi-a început relatarea. Sol a dat semnalul, era o fluturare de şapcă, şi, dintr-o dată, turma a devenit activă. Păreau pe moment că se limitau doar la proteste şi afişarea lozincilor. Se puteau auzi sau citi: „Afară cu străinii“, „Fără Islam în Albion“, „Negrule, locul tău e pe plantaţie sau în junglă“, „Jidanilor, luaţi labele murdare de pe ţara noastră“ precum şi altele, unele cu înjurături şi obscenităţi de nedescris.
Matteo venea conducând o maşină închiriată, cu volanul pe partea dreaptă. O luase de la hotel pe Moïra, care stătea în stângalui. Din grupul protestatarilor s-a desprins un individ deosebit de corpolent, care profitând de faptul că maşina circula cu viteză foarte redusă, a început să lovească cu pumnii în capotă. Era pe partea stângă, în dreptul Moïrei şi aceasta speriată, s-a cuibărit spre bărbat. Malacul tocmai a observat-o şi porni să zbiere din răsputeri: „Uite o jidancă, o curvă de jidancă. Să ţi-o dau să mi-o s…i, curvo, să mă piş pe faţa ta, să-ţi f…t tot neamul. Ţigane, să i-o trag lu’ măta…“
Meridionalul nu se mai putea stăpâni, sângele-i fiebea de furie. A oprit maşina, rugând-o pe femeie să se blocheze în interior. I-a aplicat derbedeului o corecţie cu pumnii şi picioarele până acesta n-a mai schiţat nicio mişcare. Câţiva acoliţi ai bastardului, au încercat să-i sară în ajutor dând la iveală lanţurile şi bâtele ascunse. Bodyguarzii care asigurau securitatea în zonă, au apărut rapid şi bătaia s-a potolit. Trei spânzurători improvizate, cu trei momâi reprezentând o maimuţă, un evreu cu steaua lui David cusută pe piept şi pe însăşi Micaela Montgomery cu Cordonul de Comandor oferit de Regină, au fost incendiate, iar atenţia reporterilor sosiţi în număr mai mare, a fost îndreptată către acolo. Se auzeau şi sirenele maşinilor de poliţie, care, din păcate, soseau prea târziu.
Evenimentele de afară au produs consternare printre invitaţii la ceremonie. Mulţi dintre cei care încă nu plecaseră de acasă şi văzuseră la televiziunile care transmiteau life întâmplările, au renunţat şi se gândeau deja la ce scuză să inventeze. Organizatorii au devansat ora de începere cu un ceas, în speranţa că vor sosi mai mulţi invitaţi. Pâna la urmă, resemnându-se, Sir Robert a dat startul ceremoniei continuate de o serată. Micaela Mongomery a apărut, fiind aplaudată la scenă deschisă. Purta o rochie lungă de seară din tafta neagră, cu paiete argintii dispuse îngenios, nu foarte opulentă. O broşă din aur alb şi o brăţară relativ modestă, erau bijuteriile pe care le alesese. Panglica ordinului de Cavaler al Imperiului, prinsă cu un ac de aur deasupra sânului stâng, reliefa modestia persoanei care nu dorea să facă paradă afişându-se cu zorzoane scumpe, dar neadecvate propriei persoane. O cunoştinţă veche a lui Sir Robert, David Timcoe, vechi editor senior la Bristol Tribune, a făcut o scurtă prezentare a Micaelei. Aceasta, alături de mama şi tatăl său, era cuprinsă de emoţie. Niciodată nu se adunase atâta lume la un loc pentru ea. Mister Timcoe terminând prezentarea, i-a solicitat să ia cuvântul. După ce le-a urat bun venit invitaţilor, le-a mulţumit pentru răbdarea şi reţinerea de care dăduseră dovadă, cu referire la evenimentele de afară. A mulţumi familiei pentru suportul acordat de-a lungul carierei, editorilor pentru încredere şi răbdare. Tuturor colaboratorilor şi jurnaliştilor oneşti, le dedica distincţia obţinută. A fost aplaudată şi ovaţionată, iar toţi invitaţii i-au trecut prin faţă ca să-i strângă mâna. Erau prieteni mai vechi sau mai noi, rude, colegi ziarişti. O cunoşteau de o viaţă şi ştiau că dacă vreun om al presei merita această distincţie, Micaela trebuia să se afle în capul listei.
Ospătari stilaţi au adus tăvile cu şampanie, iar pe măsuţe special amenajate, stăteau farfuriile cu aperitive care aşteptau să fie consumate. Atmosfera se încălzise de-a binelea. Cei care au absentat în ultima clipă, aveau ce regreta. Însoţită de mama sa Lady Francine, Micaela trecea pe la fiecare grup, întreţinând mici conversaţii. Rayna era împreună cu Lou şi soacra sa, iar Erik sosit în ultima clipă li se alătură însoţit de invitatul său, Art Black. Îl prezentă pe acesta mamei, dar Floarea era prea marcată de şocul vederii albumului, ca să aibă vreo reacţie. Crezând că mama îi acceptă prietenul, Erik a îmbrăţişat-o, moment când aceasta s-a trezi din letargie. A privit mustrător către fiul cel mic şi acesta s-a simţit stânjenit. Lou care privise scena imobil, a luat apărarea fratelui mai mic, cerându-i mamei să aibă mai multă înţelegere pentru Erik. Simţindu-se sprijinit, acesta începea să se simtă mai în largul său. De fapt Art, a fost recunoscut de mulţi dintre invitaţi, era doar un artist ale cărui lucrări se aflau în colecţiile unor dintre ei. Erik i-a cerut lui Lucian, o întâlnire en tête à tête pentru această seară. Avea să-i transmită ceva personal.
Pe un post de televiziune se transmitea un reportaj în direct despre evenimentele care precedaseră dineul. Era intervievat de la urgenţă, un individ uriaş, dar care era bine şifonat. Învinovăţea un invitat că-l bătuse măr, pe el, care era cel mai paşnic locuitor din Bristol. Motivul fusese că protestase paşnic în faţa unei maşini care trecea în viteză. Declarase că la sfatul avocatului său, agresorul va fi dat în judecată după ce va fi identificat şi reţinut de poliţie. Mai erau şi alte relatări, unele chiar tendenţioase şi cu notă partizană. În reportaje, protestatarii erau filmaţi la început, când păreau paşnici, nu erau redate insultele, spânzurătorile fuseseră omise, iar bătaia era redată cu mare acurateţe doar în faza finală, când Matteo îşi impusese punctul de vedere. Apoi erau din nou omise lanţurile, bâtele şi lunceagurile, dar era subliniată intervenţia bodyguarzilor care-i scoseseră cu forţa pe protestatari de pe proprietatea invadată. Şi din nou imagini de la sediul poliţiei, cu inspectorul şef promiţând că se va face dreptate.
Personalul de serviciu şi câţiva invitaţi, vizionau reportajele de pe un LCD montat într-o bucătărie. Printre ei se afla nebăgat de seamă, Vania Gorodin. Observase discrepanţele dintre relatările celor trimişi pe teren şi faptele reale. Montajele făcute de mântuială, repede, pentru a fi date pe post, interviurile cu întrebări care forţau anumite răspunsuri, toate indicau o maşinaţiune făcută de cineva care dorea compromiterea Micaelei Mongomery. Din experienţă, ştia că poate adevărata ţintă era cu totul alta. Şi-a propus ca imediat să înceapă propria investigaţie. Pentru început, a solicitat discret celor prezenţi care se distrau nebănuind nimic, copii după fotografiile şi înregistrările video de pe telefoanele mobile, făcute înainte de a pătrunde în casă. Cei mai mulţi au dat dovadă de amabilitate, punându-i la dispoziţie materialele în stare brută. Vania a reuşit să încropească de bine de rău, o succesiune audio-video a evenimentelor. Aceasta i-a fost de folos pentru stabilirea adevărului, confirmându-i bănuielile. Acum trebuia să obţină materialele brute de la televiziune. Apelă la o cunoştinţă care lucra acolo în compartimentul tehnic. După mai puţin de un ceas, a vizionat împreună cu Lou ceea ce se întâmplase cu adevărat. A realizat câteva grupaje netrucate şi le-a pus pe You Tube. A cerut pe Tweeter şi Facebook, date despre persoanele implicate. După câteva minute informaţiile curgeau. Le-a triat cu grijă, să nu-i scape vreun amănunt important. L-au identificat pe cel care a condus manifestaţia în persoana lui Sol Dozier, un individ cu cazier greu, neofascist şi rasist notoriu. După încăierare, dispăruse fără urme. A cerut în continuare referinţe despre el şi despre legăturile acestuia. Vania reuşise în scurtă vreme să anihileze reportajul televiziunii, oamenii începând să înţeleagă ce s-a întâmplat de fapt. Un ziar online a publicat cu toată ora târzie, un articol în care critica dur pe cei care au pus pe post materiale considerate trunchiate şi falsificate.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Biletele pentru avioanele spre State, le-au găsit la recepţia hotelului Ritz. Zborurile erau programate pentru a doua zi şi le fusese rezervată o cameră. În orele următoare, vor fi stăpânii Parisului, nici că se putea mai bine pentru ei doi, oaspeţi pentru o zi ai „oraşului îndrăgostiţilor“.
Moïra avea un chef grozav să bată cu paşii străzile oraşului, să bea café au lait cucroissants avec choco pe vreo terasă din Place Pigalle, seara să cineze romantic într-un restaurant nu prea mare, dar chic şi apoi toată noaptea să facă dragoste. Avea timp să se odihnească în timpul zborului spre Seattle, care va dura o eternitate. Se uită spre Matteo şi acesta i-a făcut semn că totul este OK. Nu aveau prea multe bagaje cu ei, majoritatea plecaseră deja către aeroportul Orly.
După ce au fost conduşi în cameră, acolo nu au zăbovit prea mult, dorinţa Moïrei de a ieşi în oraş, fiind pe gustul bărbatului. Primul lucru pe care l-au observat, a fost ploaia, o aversă care nu avea să le strice idila pariziană. Au cumpărat dintr-un magazin apropiat o umbrelă imensă, sub care îndrăgostiţii erau apăraţi de stropi. Au mai cumpărat două fulgarine, pe care numai la Paris le puteai găsi. Acum erau parcă desprinşi dintr-un film care o făcuse pe Moïra să plângă când îl vizionase. Era adolescentă atunci şi era moartă după filmele franţuzeşti. Îşi amintea  foarte bine numele peliculei, pentru că îi plăcuse foarte mult, Les parapluies de Cherbourg, dar spre deosebire de protagoniştii acelei triste poveşti cinematografice, Matteo şi ea erau acum în Paris şi nu se vor despărţi decât temporar.
Terasele erau goale, ploaia îi alungase pe amatori în incinta cofetăriei unde cu greu au găsit o masă liberă. Matteo a comandat cafele, croasante cu ciocolată şi o farfurioară cu alune americane. Timp de multe minute nu au scos nicio vorbă, abia s-au atins de bunătăţi, doar se ţineau de mână şi se uitau fiecare în ochii celuilalt. Nu auzeau nimic, nu vedeau nimic din ceea ce era în jur. S-au sărutat prelung şi câţiva dintre consumatorii de la mesele vecine, au început să aplaude. Reveniţi brusc la realitate, au zâmbit binevoitorilor. După ce Matteo a plătit consumaţia, au părăsit cofetăria, străbătând fără o ţintă precisă bulevardele Parisului, iar ploaia nu-i deranja de fel. Au coborât spre Sena şi au luat-o înainte de-a lungul cheiului. Strânşi într-o îmbrăţişare cu iz posesiv, sub umbrela protectoare, se plimbau şi, din când în când, se opreau, sărutându-se pasional. Nu era cineva să-i deranjeze, cheiul era aproape pustiu.
Într-un târziu, se făcuse cam ora cinci, au observat umbrele serii care se lăsau peste leagănul visului lor de o zi, care începea să-şi merite renumele de „oraşul al luminilor“. S-au aprins felinarele pe celebrul Pont Neuf şi apoi de-a lungul întregului chei. Au ajuns când se întunecase de-a binelea la un restaurant italian, care le fusese recomandat cu căldură de Don Valerio. Un picollo le-a luat hainele şi umbrela, iar un maestro i-a condus la o masă retrasă. Localul nu era dintre cele mai mari şi populate, dar Matteo se simţea ca în Italia. A veni patronul în persoană ca să le prezinte meniurile şi să le preia comanda. Le-a recomandat câteva din vinurile casei şi cel asupra căruia a insistat cel mai mult, a fost Rubinio di Nicastru. Matteo a izbucnit în râs, iar Moïra înţelegând cauza, i se alătură. Patronul era uluit, convins că pe cei doi îi apucase un val de nebunie. Atunci Matteo a hotărât să se prezinte, mai întâi pe parteneră, apoi el. Când a văzut cu cine are de-a face, Don Pasquale, patronul, odată s-a luminat la faţă. Le-a destăinuit că importa vinul rubiniu de mulţi ani, era cel mai bun vin din care băuse vreodată şi-l recomanda întotdeauna compatrioţilor şi îndrăgostiţilor care-i călcau pragul. Despre ei credea că făceau parte din a doua categorie, dar după îmbrăcăminte îi crezuse parizieni. Era o bucurie imensă că putea servi un compatriot şi pe iubita lui. Matteo îl întrerupse din prezentarea bunătăţilor şi-l rugă să le aducă ulei de măsline, ceapă albă, brânză de capră şi pâine de casă. Ochii patronului s-au umezit şi sărută zgomotos obrajii oaspetelui. Începu să se închine şi să bolborosească mulţumind cerului. „Grazzie madonna mio, grazzie!“ Omul se emoţiona foarte uşor şi prezenţa compatriotului, departe de ţară, care nu-şi uitase patria şi obiceiurile simple de acasă, l-au mişcat profund. Au petrecut o seară minunată, un viorist interpretând cu acurateţe o serenadă, la cererea lui Matteo. A cumpărat şi a oferit un frumos trandafir alb, de la o florăreasă oacheşă, care-şi făcea veacul prin restaurantul lui Don Pasquale.
Apoi, când se înnoptase bine, s-au hotărât să plece spre hotel. Afară ploaia încetase, aşa că au luat-o pe jos. Era o distanţă destul de mare până acolo şi Matteo întrebă femeia dacă nu cumva era prea obosită să parcurgă drumul pe jos. Aceasta-i apucă braţul strâns, făcându-i semn că nu. Au luat-o agale de-a lungul bulevardelor. Matteo a fost primul care a rupt tăcerea.
Cara mio, merg la New York pentru că tata mi-a cerut să-l protejez pe Luciano, Lou cum îi spuneţi voi. M-a rugat şi nu pot să-l refuz. Niciodată noi amândoi nu am avut o discuţie referitoare la afacerile familiei mele, din trecut şi din prezent. Am comis unele fapte care pentru alte persoane ar părea la limita legilor. După cum ai auzit, tata a fost în tinereţe contrabandist şi apoi mâna dreaptă, il capitano, al unui mare şef mafiot, cel care a devenit binefăcătorul familiei mele. Prea multe violenţe, tata n-a comis, a preferat întotdeauna să-şi rezolve conflictele pe care amiabilă, prin mediere. Fiind un bun diplomat, a fost trimis în anii ’50 să aducă pacea între familiile italo-americane şi siciliene. A reuşit să-i facă pe mulţi mafioţi să intre în legalitate, asta după ce însuşi el o făcuse. Răposatul meu cumnat, căpitan de jandarmi, a apelat la serviciile socrului său, tatăl meu, să cureţe Calabria de membri renegaţi ai unor familii care se transformaseră în bandiţi şi terorizau populaţia. Ajutorul dat ne-a costat pe tata şi pe mine, pierderea surorii însărcinate şi a soţului, a fratelui meu şi mai ales a iubitei mele mame. Apoi actele de violenţă au încetat după ce jandarmeria a preluat controlul regiunii. Dacă va fi nevoie, voi apela din nou la metode dure pentru a-l apăra pe Luciano. Tata mi-a atras atenţia că proiectele acestuia îi vor aduce mulţi prieteni, dar şi duşmani puternici, care nu se vor da înapoi să uzeze de metode neortodoxe pentru a-l împiedica să-şi atingă scopurile. Unul dintre cei care-i vor răul, a fost identificat şi localizat ca rezident la New York. Prietenii americani de origine italiană aşteptă sosirea mea, având mai multe amănunte pe care mi le vor pune la dispoziţie.
Apoi a tăcut şi a păşit alături de iubită fără ca ea să spună ceva. Aştepta o reacţie din partea ei şi aceasta întârzia. Se gândea cât de mult o iubea pe femeiuşca asta dacă i se destăinuise şi îi împărtăşise lucruri pe care nu le spusese altcuiva. Ea tăcea în continuare şi nu dădea vreun semn că ar dori să comenteze ceva. Matteo se întristă, spunându-şi că poate acestea erau cele din urmă minute împreună, că ea va dori să se despartă definiv de cel deopotrivă cu cei aflaţi în afara legii.
Se înşela profund, Moïra îl acceptase demult. Cele spuse au făcut-o să ţină şi mai mult la el. Drama familiei Carbonara şi faptul că nu s-au aruncat într-o vendettaoarbă, lăsând autorităţile să facă dreptate, au convins-o de moralitatea acestor oameni. De Matteo se simţea legată pentru totdeauna. Nu dorea să spună ceva, dar după ce au intrat în camera de hotel, i s-a abandonat în totalitate. Astfel debuta cea mai fierbinte noapte de când erau împreună.
Era spre dimineaţă când femeia s-a trezit prima şi a plecat spre toaletă. Acum stătea goală în faţa oglinzii. Chipul cuprins de un uşor tremur al feţii, precursor al unui acces de plâns, asta era ceea ce vedea dincolo de aburii depuşi pe luciu. Mai vedea o femeie matură cu faţa cutată de primele riduri, cu toate că erau greu sezizabile, care toată viaţa alergase după un bărbat conform standardelor înalte ale sale, fusese acuzată de răuvoitori că ar fi frigidă sau poate mai rău, că ar fi lesbiană. Acum găsise în mod neaşteptat pe cel hărăzit şi nu erau nici tineri, nici bătrâni. Se mângâie pe sân şi sfârcul i se întări pe loc. Numai gândul la Matteo reuşea s-o excite instantaneu. S-a băgat în aşternut ghemuindu-se lângă omul ei. Acesta o cuprinse cu braţele puternice şi o aduse deasupra lui. Aparţineau într-adevăr, unul celuilalt.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Sala de conferinţe se umpluse până la refuz. Cu greu organizatorii au putut să asigure un loc tuturor acelora care doreau să participe la un eveniment fără precedent, în premieră mondială, transparent şi mediatizat intens. Crearea unei mari companii, unde marea finanţă era parteneră cu organizaţii total antagoniste după standardele de până acum, au trezit un interes imens. Însăşi Administraţia Prezidenţială şi-a trimis ataşatul de presă care fusese admis ca observator. Luciano Romano, datorită afluenţei de cereri, a fost nevoit să găsească o sală mai spaţioasă pentru conferinţă, spaţiul alocat de Hotel Majestic dovedindu-se a fi prea mic. Din fericire, a găsi rapid locaţia, în vecinătatea celei stabilite iniţial. Era amfiteatrul unei şcoli de afaceri, acolo unde participase nu de multă vreme, la cursurile de perfecţionare.
Reprezentanţii media din televiziuni au primit cele mai bune locuri, organizatorii erau conştienţi de impactul acestui mijloc de comunicare şi doreau să transmită mesajele lor în mod clar şi direct.
În faţa auditoriului a fost instalată o masă cu şapte microfoane pe ea şi şapte scaune-fotolii. Pe peretele din spate se montase noua siglă a instituţiei care tocmai se lansa. Era extrem de simplă şi în acelaşi timp te impresiona. Un planiglob care întrunea contururile continetelor şi deasupra două palme se ridicau împreunate pentru o rugă, ţinând o floare. Drapelele Statelor Unite, Marii Britanii, Franţei, Suediei, Norvegiei, Italiei şi României erau dispuse în varianta miniaturizată, pe un semicerc în jurul siglei.
Un organizator a semnalat că au rămas cinci minute până la începerea conferinţei. Deja, toate locurile fuseseră ocupate, iar fotoreporterii îşi pregăteau aparatele. S-a făcut o ultimă verificare a microfoanele şi în aplauzele celor prezenţi, un grup de şapte persoane s-a îndreptat către masa prezidiului. S-au aşezat pe scaunele-fotolii conform numelor de pe tăbliţele din faţa lor.
Micaela Mongomery care ocupase locul de la mijlocul mesei, a deschis microfonul şi liniştea s-a lăsat treptat în rândul publicului din sală. Se mai auzea câte cineva care tuşea sau un fotoreporter care declanşa grăbit blitz-ul aparatului foto. Când a considerat că sosise timpul, Micaela a deschis conferinţa.
-În primul rând, doresc să le urez colegilor jurnalişti, un bun venit la acest eveniment! Astăzi, în faţa dumneavoastră, îmi revine deosebita plăcere să anunţ apariţia unei noi mari companii, alcătuită din firme producătoare de echipamente high-tech, unităţi de cercetare şi aplicare a procedeelor revoluţionare. Se vor asocia acestora, câteva prestigioase instituţii financiare, care vor susţine structura, asigurându-i fondurile necesare. După cum s-ar părea, „un monstru cu trei capete“.
Din sală se auziră râsete şi chiar câteva aplauze. Oamenii gândeau că nou-veniţii, aveau cel puţin umor. Micaela făcu semn cu mâinile că doreşte un pic de linişte. Se lăsă din nou tăcerea.
-După cum aţi observat, am în jurul meu şase persoane despre care nu pot să vă spun decât că-i cunosc şi sunt oameni de toată isprava. Îi voi prezenta pe scurt. În dreapta mea se află domnul Bert Abelsen şi domnişoara Moïra Holmqvist, ambii cofondatori, codirectori şi administratori ai Laboratoarelor Scandinave, una dintre componentele viitoarei companii. Lângă ei, stă domnişoara Rebecca Levin, consultant financiar şi viitor director economic. Dânsa ocupă în prezent aceeaşi funcţie în cadrul World’s Finances. În stânga mea, stă domnul Malcom Parrish, unul dintre acţionarii principali de la Global Technologies, desemnat de alţi acţionari din cadrul grupării Parrish, deţinător acolo a unui pachet important, să le reprezinte interesele în noua structură. Pe domnul Luciano Romano, cel care a venit cu ideea conglomeratului „ştiinţă, tehnologie, finanţare“, nu cred că este cazul să-l mai prezint. Iar în fine, ultimul, dar nu cel din urmă, domnul Matteo Carbonara, reprezentantul unui puternic grup investiţional şi prim beneficiar al activităţilor noii companii. Vă ofer câte cinci minute pentru a chestiona fiecare invitat. Precizez că întrebările nu trebuie să aibă un caracter personal, ci trebuie să fie în corelaţie cu tema conferinţei de presă. Vă rog începeţi cu întrebările!
Dintr-o dată s-a produs rumoare şi Micaela ştia că tot ea era aceea care trebuia să modereze. Se gândise anterior la lucrul acesta şi dăduse startul distribuirii celor două microfoane în public. Pentru a nu da o tentă de scandal, microfoanele au fost date pentru început unor reprezentanţi ai mediei financiare.
-Mă numesc Tom Darman şi sunt editorialist la Financial Tribune. Domnule Parrish, am o întrebare pentru dumneavoastră. De ce doreşte grupul pe care-l reprezentaţi să părăsească Global Technologies? Vă mulţumesc!
Era într-adevăr o întrebare scurtă, dar un răspuns era greu de dat într-o singură frază. Micaela se întreba dacă domnul Parrish era pregătit pentru aşa ceva. Malcom şi-a dres un pic glasul. Pe faţa lui nu se citea nicio emoţie.
-Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor din presă, grupul de investitori din care cu onor fac parte, nu doreşte să-şi asocieze numele unei firme unde se petrec lucruri ascunse de ochii acţionarilor. Dorim ca toată activitatea să fie la lumina zilei, fără ascunzişuri şi mai ales fără ilegalităţi. Administratorul firmei Global Technologies, nu permite altor persoane, decât celor agreate de dânsul, să-i verifice contractele. Unele activităţi din anumite părţi ale lumii sunt imorale, deşi admise în statul respectiv. Grupul meu nu doreşte să fie complice la aşa ceva. De aceea, bazându-ne pe valoarea de circa jumătate de miliard dolari a pachetului Global Technologies, dorim paritar să ne constituim ca grup acţionar laGlobal Bios Technologies. Vă mulţumesc!
     -Spuneţi-mi, domnul Cal Black este de acord cu asta…?
-V-am rugat să puneţi o singură întrebare! Domnule Parrish, doriţi să răspundeţi?
Acesta încuvinţă, deşi roşeala din obraji trăda o mare nervozitate.
-Mai bine întrebaţi-l pe mister Black, cine este proprietarul firmei General Trading,cu sediul în Liechtenstein ca şi altele ale dânsului, ale căror angajaţi sunt implicaţi în incidentele recente din Bwana.
Printre cei prezenţi s-a produs o mare agitaţie, dar n-au mai scos niciun amănunt de la Malcom Parrish. Acesta, cu o mină mohorâtă, a căzut într-o tăcere totală.
-Sunt Lea Delano, de la Money’s Market. Vă rog domnişoară Levin, să-mi răspundeţi dacă aveţi bunăvoinţă şi nu este un secret, de ce lichidităţi dispune noua companie. Aş dori întâi să ne precizaţi care este suma minimă necesară pentru ca noua construcţie să fie viabilă. Vă mulţumesc!
-Aţi ridicat două chestiuni destul de pertinente. Răspunsurile mele vor fi scurte şi concise pentru a nu abuza de timpul dumneavoastră. Suma minimă fără de care nu se poate construi conglomeratul, este de un miliard dolari în lichidităţi. Aici ar trebui ţinută seama de rulaj. Nesocotind valoarea şi portofoliile de lucrări aleLaboratoarelor, pe care experţii le-au evaluat la circa două sute optzeci şi cinci milioane dolari şi aportul grupului Parrish, care este de circa patru sute cincizeci milioane dolari, valoarea actuală de piaţă pentru acţiunilor deţinute de acesta, capitalul de care dispunem în acest moment, este de circa un miliard şi jumătate dolari. Mai mult decât suficient. Vă mulţumesc.
Venise cu adevărat primul moment mai dificil din cadrul conferinţei. Un ziarist, cunoscut Micaelei, o abordă pe Moïra cerându-i să descrie primul proiect. Dar suedeza era foarte bine pregătită, expunerea ei a fost ascultată în linişte, iar la final, toată lumea s-a declarat mulţumită de cele spuse.
-Dragi prieteni jurnalişti, sunt Moïra Holmqvist, licenţiată în chimie moleculară. De curând m-am specializat şi în biochimie. Există în centrul Calabriei, o regiune din sudul peninsulei italice, un platou aflat cam la patru sute de metri deasupra nivelului mării. O suprafaţă cam de zece mii hectare, parcelată în terenuri agricole, este în pericol de a se degrada rapid datorită eroziunii solului. Creşterea umidităţii atmosferice din zonă de-a lungul ultimele două decenii, a produs modificări în compoziţia solului, care au avut drept consecinţe alunecările de teren nepredictibile. Această zonă se numeşte Campoalto şi este situată lângă localitatea Nicastru. Aproximativ cinci mii de locuitori sunt dependenţi de aceste terenuri, recoltele de pe ele fiindu-le principal mijloc de subzistenţă. Din fericire, un tânăr cercetător, asistent universitar la catedra de biologie a Universităţii Bucureşti, pe nume Yusef Rashid, a descoperit printr-o metodă care-i poartă numele, modul sistematic pentru eliminarea excesuliu de apă. Este vorba de cultura unei plante denumită radix humaria, care are capacitatea de a absorbi excesul de umiditate din sol. Împreună cu domnul Rashid şi cu ajutorul cercetătorilor de la un institut din Seattle, am reuşit să obţinem un hibrid potrivit solurilor de la Campoalto. Am bucuria de a vă anunţa deschiderea şantierului de lucru în zonă, la începutul lunii ianuarie, anul care vine. Vă mulţumesc pentru răbdarea dumneavoastră!
-Sunt Duke Kramer, de la show-ul de ştiri Look Inside. Domnule Abelsen, presupunem că ştiţi care este cel de-al doilea proiect de pe agenda de lucru . Ne puteţi oferi unele amănunte?
-Stimate mister Kramer. Nu propaganda triumfalistă este obiectivul nostru. Înainte de a ne apuca de ceva serios, cercetăm subiectul pe toate părţile. Probabil mulţi dintre dumneavoastră nu ne credeţi în stare să pornim concomitent două sau mai multe proiecte de amploare. Şi aveţi dreptate, trei este prea mult pentru oricine şi chiar două, dar nu pentru noi. Am hotărât că suntem suficient de puternici şi capabili, să pornim cu două proiecte simultan. În premieră, am să vă ofer acum câteva detalii despre Proiectul Valea Jiului-România. Această zonă a fost de-a lungul anilor, centrul activităţilor extractive pentru cărbune, petrol şi minereuri. Totul s-a făcut intensiv, fără vreo preocupare legată de mediu. Indicii de poluare în aer, sol şi apă, sunt printre cei mai ridicaţi din Europa. Totuşi, dacă veţi vizita zona, o să vă convingeţi de ce potenţial eco-turistic dispune. Trebuie doar să existe cineva care să o cureţe şi să o purifice. O vom face noi, Global Bios Technologies, cu ajutorul localnicilor. Mai mult, vom implementa dispozitive pentru obţinerea de energii alternative, şi îi vom ajuta pe cei de acolo să creeze prima zonă eco-turistică având indicele de poluare zero. Vă mulţumesc pentru atenţie!
Se impuneau deja câteva concluzii. Oamenii care au creat Global Bios Technologies, aveau ambiţii mari.
-Ce întrebări mai aveţi? Cred că s-a făcut destul de târziu. Doriţi să ne oprim aici?
Se auzi un „Nuuuu” cu multe uu-ri. Rămăseseră doar doi oameni nechestionaţi, Matteo şi Luciano. Spre ultimul a venit întrebarea din partea unei cochete domnişoare, cu siguranţă dintre cele care animă rubrica mondenă a unei reviste.
-Sunt Diane McQueen, de la Messenger şi vă rog domnule Romano să ne spuneţi cum v-a venit ideea acestei companii-conglomerat?
-Aţi definit foarte bine această companie drept conglomerat. Acum două săptămâni am fost invitat de Bert la o discuţie. Dânsul îmi solicita în calitate de prieten să-l ajut prin organizarea unei întâlniri cu potenţiali investitori. Deşi aveau proiecte în derulare şi unele finalizate, plăţile se făceau cu oarecare întârziere şi Laboratoarele aveau nevoie de fonduri pentru rulaj. Am susţinut organizarea acelei prezentări şi chiar am participat la ea. Într-o frumoasă sală de conferinţe a unui hotel din Bristol, domnul Abelsen ne-a fermecat timp de un ceas, prezentând în modul dumnealui personal şi pitoresc, realizările, neîmplinirile şi proiectele. În acel moment mi-a fost clar că numai cu o susţinere financiară solidă, va reuşi. Mi-am spus, omul ăsta se zbate fără bani, alţii au destui şi nu au încredere să-i investească. Cum să le câştigăm încrederea? Realizând câteva proiecte, cu adevărat la scară mare. Atunci m-am hotărât să proiectez această companie, având ca vectori principali, Laboratoareleşi World’s Finances. Se pare că pe parcurs ideea a surâs şi altora, dovada fiind grupul Parrish şi azi am onoarea să anunţ numele altor cinci firme care doresc să ni se alăture. Suns and Winds, din Texas, firmă specializată în realizarea şi distribuţia de echipamente pentru producerea energiilor neconvenţionale,Lattimer and Lattimer, din New Mexico, specializată în construcţia de motoare electrice pentru industria de automobile, Flèche Ardenne, din Luisiana, specializată în producerea de module ecologice pentru construcţii industriale şi civile, St. Paul Church, cu sediul în Boston, organizaţie creştină de caritate care dispune de fonduri pentru cei defavorizaţi, precum ultima şi sperăm că nu cea din urmă,Azzuro Italia, societate mixtă de comerţ italo-americană, care se ocupă cu desfacerea produselor alimentare eco şi are două sedii, în Messina şi Boston. Fiecare dintre societăţile enumerate, vor deţine un loc în board la şedinţa de organizare care va avea loc peste două zile. Deja există şi organigrama, pe care o să-mi permit să v-o aduc la cunoştinţă. Preşedinte executiv subsemnatul, vicepreşedinţi executivi Bert Abelsen şi Malcom Parrish, purtător de cuvânt şi vicepreşedinte, Micaela Mongomery şi în fine al patrulea vicepreşedinte Matteo Carbonara. În prima şedinţă vom stabili structurile de conducere pe departamente. Cam atât am avut de spus deocamdată. Vă mulţumesc!
Aparatele de fotografiat ţăcăneau fără oprire. Tânărul care tocmai terminase ceea ce avea de spus, era noul erou al zilei. Deja se făceau comentarii pe posturile de televiziune din toată lumea. Romano era comparat cu Superman,unul al viitorului. Micaela nu putea să nu-l admire cu toată mica ranchiună pe care i-o purta. Se stăpânea perfect, niciun semn de slăbiciune nu se putea citi în sufletul acestui om. Şi totuşi ea ştia că asta era doar o armura cu care îşi proteja slăbiciunea. Ginerele jurnalistei britanice, făcea eforturi supraomeneşti să treacă peste decepţia produsă de soţia lui. Discutase dimineaţa cu Vania şi acesta ne-având încotro, i-a povestit fir de-a păr, tot ce se întâmplase de la abandonul din hotel. Avea ciudă pe Lou pentru că ginerele său nu dorea să clarifice lucrurile direct, cu Rayna faţă-n faţă, aşa cum promisese. Dar oare ea era pregătită? S-a decis să nu abordeze de faţă cu el această temă. Îi lăsa soţului Raynei iniţiativa viitoarelor explicaţii între soţii Romano. Se trezi spunând:
-Şi acum, ultima întrebare, pentru domnul Matteo Carbonara.
Un ziarist de la un cunoscut tabloid, a reuşit să pună mâna pe unul dintre cele două microfoanele itinerante. Dând dovadă de un tupeu incredibil, a întrebat:
-Sunt Gyula Szipos de la Peep at Door. Spuneţi-ne domnule Carbonara, tatăl dumneavoastră, Valerio Carbonara a fost naşul unei familii de mafioţi?
S-a produs o mare agitaţie şi câteva fluierături l-au admonestat pe obraznicul jurnalist. Matteo a calmat asistenţa, făcând semn că doreşte să răspundă. Într-o tăcere mormântală, cu toţi ochii aţintiţi asupra lui, a dat răspunsul aşteptat de toţi cu sufletul la gură.  
-Da!
Orice s-ar fi putut întâmpla, numai asta, nu. Răspunsul monosilabic l-a enervat pe Szipos şi pe alţi deţinători ai rubricilor de scandal, care doreau să audă din gura italianului mai multe amănunte. Din nefericire pentru ei, Micaela a preluat controlul.
-Domnule, ai pus o întrebare, ţi s-a răspuns, acum dacă nu-ţi convine, eşti liber să pleci!
Se auziră râsete şi chiar câteva aplauze. Miss Mongomery nu-şi dezminţise renumele şi-l pusese la colţ pe dobitoc. În momentul acela, s-a mai produs un eveniment care i-a uluit pe toţi. Moïra Holmqvist s-a ridicat şi apropiindu-se de Matteo l-a sărutat apăsat pe buze. Cei din sală au izbucnit în urale şi ropotele de aplauze se auzeau până-n stradă. Micaela a făcut anunţul de finalizare a conferinţei, în timp ce un renumit editorialist, puţin cam hâtru, le cerea să le trimită invitaţii la viitoarea nuntă.
Una peste alta, se terminase frumos şi erau mulţumiţi. Prin intermediul presei, lumea aflase despre menirea lor, dovedind tuturor că sunt totuşi oameni, dar care fac parte dintr-o mare familie, în care membri ei se susţin unii pe alţii.
…………………………………………………………………………………………………………
 

Lasă un răspuns