Casa dintre ape – fragmente

3. CDA

           Casa din Mântuleasa era cufundată într-o beznă rău prevestitoare. Tavi putea să adulmece nenorocirea care parcă plutea în aer. O înlocui pe însoţitoare la volanul maşinii, pentru a putea parca în garajul prea strâmt pentru Audi-ul său. Enid a luat o parte din sacoşele pline cu achziţiile făcute, iar el a însoţit-o pe scara care ducea din garaj în interiorul casei.

Maria stătea pe un scăunel şi de la prima vedere, după expresia feţei, îţi puteai da seama că se întâmplase ceva rău, chiar foarte rău.
-Tavi, mamă, nu ştiu cum să-ţi spun. S-a întâmplat ceva cumplit.
-Mamă, să nu-mi spui că este vorba de copii!
-Nu iubitule, copiii dorm. Cu tatăl tău s-a întâmplat, cu Traian al meu. Este mort băiatule, la telefon mi s-a spus că a murit asfixiat cu gaze după noaptea trecută. Azi a trecut pe la el prietenul său, avocatul Daniel Ioanid, a sunat, el n-a răspuns, dar simţind mirosul de gaze, a chemat administratorul care avea o cheie de rezervă şi după ce au intrat în apartament, l-au găsit fără viaţă. Vai, ce durere simt acum, bietul Traian!
Cei doi nou-veniţi ascultau împietriţi relatările Mariei, apoi brusc, doctorul realiză că după ce o pierduse pe Jess, mai pierduse o fiinţă la care ţinea, tatăl său. Era o lună a nenorocirilor şi el pe care toţi îl credeau o stâncă de neclintit în faţa  tuturor intemperiilor, se prăbuşi pentru a doua oară în aceeaşi zi. Căzut la pământ, plângea şi-i chema pe cei pierduţi. Era sfâşietor pentru cei care-l priveau, mai ales că erau singurii care i-au rămas alături de cei trei copii prea mici ca să înţeleagă.
I se mai comunicase fostei soţii, că deocamdată trupul neînsufleţit al fostului arhitect Traian Comen, era în custodia Institutului Medico-Legal, dar începând cu ziua ce va veni, puteau să demareze formalităţile pentru funeralii. Mama şi fiul fiind în imposibilitate de a face acest lucru, cea care a preluat răspunderea înmormântării, a fost Enid. Aveau să facă o noapte albă cu toţii, dispariţia tatălui şi fostului soţ, lăsând un gol imens.
Deşi divorţaţi de zece ani, soţii Comnen păstrau o legătură ciudat de vie, bărbatul întreţinând-o pe Maria în continuare, până ce fiul său a preluat ştafeta. Făceau cu regularitate aniversările în familie, chiar sărbătorile de Crăciun şi Paşti. De multe ori împreună cu cele două femei, mergeau în vizită la casa de vacanţă din Ostrovul Rusului, unde locuise bunicul Apolodor. Deseori, Traian era şi el prezent. Petreceau ore minunate în compania lor. Acum amândoi erau morţi şi dintrodată, Maria realiză că de fapt fostul său soţ comisese o sinucidere. Era prea pedant să uite gazele pornite. Ştia şi cauza sau cel puţin o bănuia. După divorţ, nu se mai recăsătoriseră, dar motivele fuseseră complet diferite. Ştia cu certitudine că bărbatul ţinea la ea, din această cauză nu reuşise să-şi apropie vreodată pe cineva suficient pentru a-şi uita fosta nevastă. Până ieri, nici măcar nu se împăcase cu ideea că familia din Mântuleasa era pierdută pentru totdeauna. Dar în viaţa arhitectului survenise ceva care i-a dat blestematul impuls de a face acest funest ultim act. Dorea să-şi ţină aceste gânduri numai pentru ea, Tavi fiind prea dărâmat ca să mai audă aceste lucruri. Se apropie de dragul ei băiat şi-l mângâie cu toată iubirea de mamă pe care i-o purta.
Tavi a dat semne că-şi revine şi primul său gest a fost de a se duce la duş. A lăsat minute în şir apa când fierbinte, când rece, să-i biciuie trupul bine făcut. Începea să gândească logic şi ajunsese la o concluzie asemenea celei a mamei, tatăl său se sinucisese. Nu trebuia găsită o cauză şi efectul ei plutea în aer de multă vreme, acum probabil venise impulsul de a trece la fapte. Ştia pentru că şi el se gândise să comită un act asemănător. Dacă n-ar fi avut copii, probabil că nu s-ar fi agăţat de viaţă. Îşi aminti de spusele lui Lenny de mai devreme, trei generaţii de bărbaţi Comnen, legate de un factor comun, decepţia în iubire. De fapt erau patru generaţii dacă-l punea la socoteală şi pe Radu Comnen, cel părăsit de soţia sa Hypatia, străbunica lui Tavi.
După ce s-a ras, a luat o pijama şi un halat, reîntorcându-se la Maria şi la Enid, observând că femeile plângeau una pe umărul celeilalte. În această ipostază era cheia destinului tatălui său. Mama, fără discuţie că ţinuse la el, dar nu-l iubise niciodată pentru că iubea pe altcineva.
…………………………………………………………………………………………………………
Cele două maşini de teren au străbătut distanţa până la casa dinOstrovul Rusului în mai puţin de trei ore, dacă s-ar lua în considerare timpul pierdut în aşteptarea bacului plutitor cu care au traversat braţul Borcea. Fusese o primăvară fără prea multe precipitaţii, traseul de zece kilometri pe care au rulat deasupra digului era uscat asemenea unei piste asfaltate. Mai greu a fost cu străbaterea porţiunii de pădure, dar era un drum scurt şi au ajuns rapid în perimetrul celor treizeci de hectare ale proprietăţii, destinaţia finală. Casa era amplasată la extremitatea sudică, la câţiva metri de locul unde Dunărea se împărţea în trei braţe. Locul avea o frumuseţe stranie, un pic nepământeană privită prin ochii neobişnuiţi cu asemenea peisaje. Într-o parte spre Răsărit, despărţită de braţul Dunărea Veche, se afla Dobrogea cu podgorii până-n apropierea malului situat la oarece înălţime de apă. În zare, munţii ei erau bine conturaţi. O mică insuliţă marca locul unde celălalt braţ mare, Borcea, era despărţit în două pe mai puţin de trei kilometri. Localnicii au denumit şuvoiul de apă, vremelnic pierdut de fratele mai mare, Râul. Insula vecină era complet nelocuită, fiind acoperită în totalitate de o pădure deasă.
Aceasta era imaginea cu care au luat contact cei abia sosiţi. Pentru câţiva dintre ei, era o premieră absolută escapada în aceste locuri. Alţii fuseseră oaspeţi vremelnici, cunoşteau locul, dar nu şi casa, pentru că atunci când au poposit aici construcţia era încă în toi. Numai pentru Octavian Comnen locul era familiar. Dar la rândul său se simţea emoţionat pentru că aici se păstrau multe amintiri. Locul ales de bunicul său, unde împreună cu fiul său, tatăl chirurgului, ridicaseră această semeaţă construcţie care purta o magie aparte, sesizabilă oricui.
Uimitoarea realizare arhitecturală care purta amprenta lui Traian Comnen, şi modul cum bunicul Comnen regularizase malurile apărându-le de furia apelor Dunării, nu putea lăsa nimănui decât o amintire de neşters. Casa sprijinită pe opt piloni adânc încastraţi în sol, situată la o înălţime apreciabilă faţă de apa care o înconjura pe trei laturi acoperite cu mii de tone piatră din munte şi sute de stabilopozi, era construită pe trei etaje la care se adăugase o terasă parţial acoperită, o adevărată glasshouse. Arhitectul o proiectase şi o construise după un plan îndrăzneţ pe care unii dintre confraţi l-ar fi calificat drept irealizabil. Talentul acestui visător la care se adăugase tenacitatea tatălui său, au dus la finalizarea acestui proiect.
Un bărbat în vârstă, îmbrăcat modest şi însoţit de un câine de statură mare, le-a ieşit în cale şi nu s-a sfiit să-i întâmpine cu căldură. Era un cunoscut al familiei Comnen şi cel care se îngrijea de casă în lipsa lor.
-Bună ziua, oameni buni! Bine aţi venit la Casa dintre ape.
-Să trăieşti, Nea Drăghia, cum o mai duci cu sănătatea, inima te mai supără?
-Dom’ doctor, mă supără câteodată şi simt că Mărioara mea mă cheamă la ea. Dumnezeu s-o ierte, că a fost o nevastă tare bună şi harnică, dar săraca de ea s-a stins atât de tânără.
-Tataie, îmi pare foarte rău. Am să-ţi dau o veste tristă. Şi tatăl meu a plecat dintre noi, săptămâna trecută.
-Dumnezeu să-l odihnească şi pe el lângă dom’ general. Păcat că pleacă dintre noi asemenea oameni buni.
-Uite, Nea Drăghia, am venit împreună cu familia şi câţiva prieteni să stăm o săptămână aici. Avem destule provizii, dar te rog, dacă vom avea nevoie de câte ceva, să ne ajuţi să le aducem.
-Costache pescuieşte în vale. Sunt câteva zile de când s-a ieşit din prohibiţie. Dacă face vreo captură mai deosebită, o să-i spun să o aducă aici. Nea Mincu are deschis magazinul toată ziua, mi-a lăsat un număr de telefon.
Tavi adăugă în agenda telefonului noul număr. Bătrânul i-a condus pe oaspeţi până la intrarea în casă. De o parte şi de alta a potecii amenajate drept alee, oaspeţii au remarcat extraordinara încadrare în decorul natural al suprafeţei ce aparţinea proprietăţii. Cândva, în acest loc fusese o poiană, iar singura modificare importantă făcută de constructori, consta în dispariţia copacilor de pe maluri, care au lăsat locul elementelor de stabilizare. Mai apăruse un spaţiu cu o mică piscină şi o mini-plajă acoperită cu nisip, desigur un loc de joacă pentru copii. În iarba lăsată să crească natural, o mulţime de flori de toate culorile erau o încântare pentru ochii care le priveau.
Oaspeţii şi gazda, au trecurt printr-un salon mobilat simplu, înainte de a pătrunde într-o încăpere imensă, care acoperea jumătate din suprafaţa nivelului. Tavi a lansat invitaţia, să ia câte o răcoritoare sau un pahar cu apă rece. Copiilor le-a oferit lapte bătut şi câte un dulce.
După ce s-au relaxat cu toţii, le-a dat explicaţii legate de spaţiile destinate fiecăruia dintre cei prezenţi.
-După cum vedeţi, vila este construită pe trei nivele şi o terasă situată peste caturi. Spaţiile de dormit pentru toţi sunt la etajul întâi. Mama şi Enid vor ocupa prima cameră, bunica şi Fifi pe cea de a doua, iar cea de a treia este rezervată lui Lenny şi Regina. Copiii vor dormi cu toţii în camera de la capătul holului care dă spre sud. Eu mă voi caza în oficiul de la parter. Tot aici sunt bucătăria şi holul în care stăm, pe care le vom folosi drept sufragerie, în funcţie de preferinţă. Putem lua masa şi pe terasa din dreptul bucătăriei. Tot la parter sunt amplasate două biblioteci, una de lectură şi alta de lucru. Prima vă stă la dispoziţie total, însă în cea de a doua vă rog să nu intraţi. Am rezervat-o pentru şedinţele de terapie pe care le voi face cu Regina. Şi să mă iertaţi dacă am omis, trebuie să vă spun că fiecare cameră dispune de propriul grup sanitar. Am să mă ocup imediat şi de bagaje, vă rog să-mi acordaţi câteva minute.
Împreună cu Nea Drăghia şi însoţitorul acestuia, un băiat foarte tânăr, au adus rapid bagajele în casă. Bătrânul îl prezentă pe Călin drept nepotul său şi le rugă pe femei să-l cheme prin intermediul acestuia dacă doreau să viziteze împrejurimile. Spre seară a venit fiica lui Nea Drăghia şi mama lui Călin. Fusese trimisă de bătrân să le ajute la treburile casnice sau la supravegherea copiilor. Totul fusese aranjat în ajun pentru ca grupul să se poată bucura de un sejur cât mai plăcut în aceste locuri.
…………………………………………………………………………………………………………
Rămaşi singuri, cei doi au contribuit în egală măsură la stingerea tăciunilor, oarecum cu stângăcie. Regina s-a ciocnit fără să vrea de Tavi atunci când îi dădea găleţile cu apă scoase din Dunăre. Nu le aducea de prea departe şi nici întuneric total nu era, felinarul bătrânului Nea Drăghia şi Luna plină, luminau suficient de puternic. În realitate Regina era emoţionată, până şi cel mai subţire firişor de nerv era într-o stare de suprasarcină. Asta o făcea să pară stângace, nu era ceva elaborat dinainte. Ştia că trebuie să spună ceva care să-i mascheze emotivitatea, ceva curajos, o iniţiativă care s-o convingă şi pe ea însăşi că va reuşi să se autocontroleze.
-Spuneai ceva despre un loc magic. Este departe de aici?
-Ar fi necesară o barcă să ajungem acolo mai repede. Şi prin pădure există un drum, dar ziua ne-ar lua un ceas, iar noaptea poate două să-l străbatem.
-Două la dus, două la întors, cam prea mult, dar spune-mi merită cu adevărat să ajungem acolo?
-Dacă merită? O clipă de odihnă şi relaxare acolo, valorează mai mult decât oboseala celor patru ceasuri de mers.
-Ei bine, atunci să mergem, pe unde o luăm?
-Aici în dreapta începe drumul, este o potecă lărguţă care pe măsură ce intrăm în pădure se îngustează. Luăm cu noi felinarul, o pătură şi două sticle de vin în coşuleţ. Astea ne vor da curaj atunci când vom obosi. Dar piciorul ce-ţi mai face? Te simţi aptă de drum?
-Totul este OK. Hai să pornim. Sper să nu se supere pe noi cei din casă dacă lipsim… trei sferturi din timpul nopţii.
Octavian se uită pe ceas, era fix ora zece. Ştia că vor lipsi cel puţin şase ore, poate chiar mai mult, dacă vor face popasuri mai dese. Îşi spuse „cine naiba a mai văzut o excursie în toiul nopţii?“. Pe Insulă se petreceau cu adevărat fenomene stranii.
Drumul a fost mai uşor decât credeau. De-a lungul potecii, pe stânga şi pe dreapta, licuricii le luminau calea în bezna pădurii. Era ca în zilele Crăciunului din poveştile frumoase pentru copii. N-au simţit niciun pic de oboseală, au oprit doar o dată ca să-şi astâmpere setea din izvorul apropiat locului către care porniseră. La marginea pădurii, într-o poieniţă aflată chiar lângă apă, Tavi a întins pătura şi s-a trântit cu faţa în sus, admirând minunata boltă cerească, cu miliardele de stele punctând în toate direcţiile.
-Am ajuns, acum hai să ne odihnim un pic! Priveşte cerul, este o imagine pe care nu o poţi vedea în altă parte. Planetariumurile sunt nişte glume sărace în comparaţie cu originalul de aici.
Imaginea era inegalabilă şi unică în felul său. Regina îl imită pe însoţitor şi se aşeză la rândul său cu faţa la cerul nopţii. Stăteau acum amândoi aşa fără să mai rostească un cuvânt, cu suflul revenind la normal după efortul făcut. Dintr-o dată Tavi o întrebă.
-Gina, ai chef de o baie în timpul nopţii? Vreau să-ţi arăt cum apa curge invers în acest loc.
-N-am costumul de baie pe mine, dar dacă insişti şi nu te superi, voi face baie goală. N-ar fi o premieră, am făcut-o cândva, în vremea studenţiei.
-N-o  să-ţi pară rău. Senzaţia pe care o simţi când apa curge pe lângă tine, te înfiorează şi te înviorează în acelaşi timp. O să intru eu mai întâi, nu trebuie să te temi, în apă nu sunt pietre, nisipul plajei continuă metri în profunzime spre marginea şenalului navigabil.
Se dezbrăcă rapid şi rămase gol-goluţ în faţa ei fără a-i da senzaţia de ruşine. Regina îi admiră corpul atletic bine proporţionat, fără nicio urmă de grăsime şi cu podoaba virilităţii descoperită. Se dezbrăcă dezinhibată, iar acum Tavi era cel care-i admira trupul de nimfă plinuţă. Luna proiecta razele argintii asupra celor două sculpturi vii pe care dacă vreun călător nocturn le-ar fi observat, ar fi crezut că un zeu şi o zeiţă descinseseră pe Pământ tocmai în apele Dunării, ca să se îmbăieze împreună. Erau cuprinşi de o veselie frenetică, se putea observa uşor că scăldatul în miez de noapte îi transformase în doi copii mari. Adâncimea apei era mică, nivelul ei abia dacă depăşea un pic linia sânilor Reginei. O uşoară senzaţie de răcoare acompaniată de furnicăturile datorate frecării apei de trup, nimic neplăcut, ci dimpotrivă, energia în stare pură care încărca două trupuri ajunse aproape de o fuziune firească în acele condiţii, le induceau amândurora o stare aparte. Simţeau nevoia stringentă de împreunare, nu se gândiseră mai înainte că aici va duce strania aventură de la cumpăna zilelor. Se apropiară cu lentoarea adecvată acestei situaţii, degetele s-au atins, apoi palmele, braţele şi în final trupurile. Buzele au desăvârşit actul preludiului într-un sărut lung şi pătimaş, ea îşi încolăci braţele şi picioarele jur, împrejurul trupului său, asemenea un fantastic şarpe şi cetatea de sub apă şi-a deschis porţile, primind cavalerul triumfător care a pătruns numaidecât în ea. N-a fost doar extaz, a fost multitudine de orgasme, de care mica nimfă nu mai avusese parte până atunci. Înainte de a fi noaptea lui Tavi, fusese noaptea Ginei, sosise în fine timpul să se simtă desăvârşită. Toate acestea le datora bărbatului ăsta, pacient şi curant, pentru că el era cel care o adusese pe acest pământ cu adevărat fermecat.
După ce au repetat hârjoneala copilărească alternând-o cu dragoste pasională, cei doi au părăsit apa intrând în pătură. Straniul cavaler al nopţii, luă o sticlă de vin din coşuleţ, îi scoase dopul şi o pasă prinţesei sale. Au băut-o împreună şi nu s-au oprit până ce nu au golit-o în întregime. Apoi au adormit unul în braţele celuilalt, în locul unde bărbatul a regăsit integral pofta de viaţă, iar femeia şi-a început-o cu adevărat.
…………………………………………………………………………………………………………………………
După moartea mamei mele, m-am decis la sugestia ei, să scriu în aceste caiete întreaga poveste a vieţii mele şi a celor care au fost implicaţi în ea, mai mult sau mai puţin. De fapt, dacă mă gândesc bine, va fi o întreagă cronologie de familie şi cu toate că îmi dau seama de dificultatea de a discerne cu acurateţe faptele, mai ales cele care s-au desfăşurat în perioada copilăriei mele şi a îndelungatei absenţe din ţară. Obiectivitatea şi lipsa unor aprecieri părtinitoare, cred că-l vor face pe cel care va citi, să aprecieze la o adevărată valoare evocarea vremurilor, locurilor şi evenimentelor care mi-au marcat viaţa. Datorez acest lucru mamei mele care mi-a oferit pe patul de moarte, de-a lungul a trei săptămâni, amintirile ei de-o viaţă.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Nu împlinisem încă zece ani, când mama l-a părăsit pe tatăl meu. Părăsindu-l pe el, m-a părăsit şi pe mine. A fost o decizie dureroasă, care mi-a lăsat un gol imposibil de umplut de oricare femeie ar fi adus-o în casă tatăl meu. Atunci n-am putut înţelege motivaţia ei pentru acest gest incredibil, dar în timp, odată cu maturizarea, lucrurile au prins contur şi s-au clarificat.
Ca orice băieţel aflat încă la vârsta a inocenţei, o adoram pe cea care-mi dăduse viaţă, mă alăptase, cea pe cea lângă care crescusem şi eram sigur că mama mă iubea şi ea. În acel an blestemat, lumea în care păream aşa fericit alături de părinţi, s-a prăbuşit şi după o despărţire cu multe lacrimi din partea ei şi cu mine complet nedumerit de ceea ce se întâmpla, se deschidea un capitol nou în viaţa mea. Atunci încă nu ştiam că n-aveam să-mi revăd mama decât peste cincizeci şi şapte de ani. Eram la vârsta când nu mai puteam fi minţit, deja ştiam că oamenii se despart, dar nu credeam că şi părinţii mei vor ajunge aici. Totul părea în regulă, nu-i auzisem certându-se vreodată, nici măcar nu ridicaseră tonul când eram de faţă. Mai târziu, tata mi-a spus versiunea lui despre acest eveniment care mi-a dat viaţa peste cap. Între soţi nu existase niciun fel de sentiment, încă de la începutul relaţiei lor. Căsătoria fusese un aranjament pus la cale de părinţii lor care doreau ca tinerii să-şi unească destinele, pentru ca două familii de viţă veche să nu se stingă. Radu Comnen era mai mare cu şaisprezece ani decât tânăra soţie care abia împlinise optsprezece la data căsătoriei lor. În acea vreme, cu doi ani înainte de a se declanşa Marele Război, tata ocupa o poziţie importantă într-o societate româno-americană care controla câteva câmpuri petroliere din Valea Prahovei. Ca director executiv, se bucura de o serie de privilegii şi de un statut care se resfrângea şi asupra tinerii sale soţii. Aveau o intensă activitate mondenă, fiind invitaţi la diferite evenimente organizate de cei care se aflau la un anumit standard social. Timp de aproape un an, până în momentul naşterii mele, Radu Comnen şi-a târât soţia peste tot, fără să ţină cont de faptul că era obositor şi de cele mai multe ori, plictisitor. Erau drăguţi cu toată lumea, dar n-aveau prieteni care să-i viziteze şi cu care să-şi petreacă agreabil timpul liber. După venirea mea pe lume, s-a petrecut primul fapt care a săpat un şanţ între părinţii mei. Tata care se credea un om de lume, petrecea tot mai puţin timp în compania mamei, preferând să iasă singur în societate. Frecventa ci asiduitate cluburi exclusiviste, participa la tot felul de reuniuni unde afacerile se încheiau de cele mai multe ori cu petreceri private. În jurul său roiau tot felul de oameni din care nu lipseau prostituatele şi, mai târziu, amantele.
Viaţa tuturor a fost dată cu brutalitate peste cap de izbucnirea războiului. România şi-a păstrat neutralitatea vreme de doi ani, lucrurile nu erau de loc clare pe atunci, politicienii ca şi ceilalţi oameni erau divizaţi în două tabere. Cei care doreau ca ţara să fie reîntregită şi vedeau posibil acest lucru numai dacă ne alăturam Antantei, au avut până la urmă câştig de cauză, iar drept consecinţă, în 1916, Majestatea Sa şi Guvernul României au declarat război Puterilor Centrale. Tata n-a fost mobilizat, ci a primit un post de Secretar de Stat în cadrul Ministerului Petrolului nou înfiinţat. Începutul ostilităţilor a fost încurajator, trupele armatei române intrând aproape fără a întâmpina rezistenţă în Transilvania. Din păcate, a fost un foc de paie, împotriva noastră intervenind alături de Austro-Ungaria, redutabila armată germană. Trupele noastre au suportat înfrângeri pe linie şi a fost obligatorie retragerea în Moldova, la Iaşi, a Casei Regale, a Guvernului şi bineînţeles a tatei odată cu el. Mama nu l-a însoţit, rămânând la Bucureşti în locuinţa de pe strada Mântuleasa, oferită de familia ei ca dar de nuntă. Victoriile strălucite de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, n-au făcut decât să îndulcească pilula amară a păcii semnate cu Puterile Centrale. Revoluţia din Rusia ne-a lăsat descoperit flancul nordic şi răsăritean, iar singura soluţie de supravieţuire nu putea fi decât ieşirea ţării din război. La întoarcerea din Moldova, pentru tatăl meu totul se schimbase, soţia nu l-a primit în casa sa, deja avea un iubit în persoana unui tânăr inginer suedez care lucrase în cadrul unei firme de telecomunicaţii pentru comandamentul german. Această adevărată lovitură, l-a pus pe tata cu picioarele pe pământ, dar din păcate timpul său expirase. Legătura cu soţia era ruptă pentru totdeauna, iar o căsătorie din interes amalgamată cu timpurile grele ale războiului, nu puteau avea decât acest deznodământ. Vreme de aproape patru ani au fost separaţi, deşi încă nu erau divorţaţi legal. Cele două familii căutau soluţii onorabile pentru amândoi soţi, pentru a ieşi din această situaţie imposibilă. S-a incercat o reconciliere între tata şi mama, dar faptul că ea trăia împreună cu Lund Holmqvist de o bună vreme, a făcut-o imposibilă. Dar cum se întrevedea o rezolvare imediată, avocaţii au propus un divorţ amiabil, şi, după încă trei luni de negocieri asupra împărţirii bunurilor, s-a ajuns la un acord. Mama era obligată să cedeze în totalitate tatei custodia mea, lupta pentru ea fiind pierdută dinainte din cauza existenţei unei relaţii în afara căsătoriei. De altfel, iubitul mamnei care dorea s-o ia în căsătorie, nu mă dorea în condiţiile în care împărţind custodia, ea nu mă putea duce peste graniţă. Casa din Mântuleasa trebuia să-mi revină mie după împlinirea vârstei majoratului. Banii primiţi ca dotă şi pe care părinţii mamei avuseseră precauţia să-i depună într-o bancă elveţiană, îi rămâneau ei, precum o despăgubire în bani pentru pierderea custodiei mele oferită de famila tatei. Astfel toată lumea părea mulţumită cu excepţia mea şi, după cum am aflat mai târziu, a mamei.
A existat şi ceva bun în această adevărată tragedie, tata s-a schimbat profund în bine, probabil dacă o făcea înainte, mama nu l-ar fi părăsit niciodată.
Pentru mine a fost extrem de greu după ce mama însoţindu-şi proaspătul soţ, a părăsit odată pentru totdeauna România. Ne-am revăzut după aproape o viaţă de om, trecuse mai bine de o jumătate de secol. Fiica fratelui meu vitreg, Moïra Holmqvist, o ajutase să ia legătura cu mine şi să-mi comunice că era bolnavă de o maladie incurabilă. Avea zilele numărate şi dorea să mă vadă urgent. Prestigiul de care mă bucuram în cele mai înalte cercuri ale puterii comuniste, au făcut posibilă obţinerea paşaportului într-un timp record pentru acele vremuri. De fapt, cred că ar fi fost mai bucuroşi să rămân în Occident decât să revin în România. Cunoşteam prea multe despre majoritatea vechii nomenclaturi, fapte din trecutul stalinist, care probabil odată făcute publice, le-ar fi interzis pentru totdeauna accesul la putere. Dar nu i-a deranjat nici când am revenit în ţară, dovedisem a nu aveam stofă de trădător şi asta, în ochii lor, probabil că valora mult.
Timp de trei săptămâni am stat lângă patul de suferinţă al mamei. Deşi puteam să mă consider un om care depăşise de mult pragul maturităţii depline, mă simţeam iar copil, parcă timpul îngheţase în acea zi nefericită din 1923, fiinţa din faţa mea nefiind bătrâna zbârcită de trecerea anilor şi descărnată din cauza bolii îngrozitoare, ci tânăra mamă care în curând mă va părăsi pentru totdeauna. O tristeţe inimaginabilă m-a copleşit în acele momente şi am plâns iar, după multă vreme, spre uimirea fetişcanei cu părul de culoarea focului adunat în cosiţe, care stătea alături de mine la căpătâiul bunicii sale.
-Băiete, nu plânge după mine, mai curând ar trebui să n-ai milă de suferinţa mea. Eu sunt cea care te-am părăsit, să mă scuzi Mo, pentru o himeră. Sper să mai am suficiente zile ca să vă povestesc amândurora patimile vieţii mele printre străini.
Se vedea clar că mama nu suferea numai de boală, ultimii ani de singurătate contribuiseră în mare măsură la starea ei actuală.
-Bunico, dar nu eşti singură, eu sunt lângă tine şi oncle Apolodor, de asemenea. Nu te vom părăsi niciodată.
M-aş fi bucurat să fie aşa, dar din păcate despărţirea era o chestiune de zile. Acest interval de timp trebuia folosit cu folos, am hotărât să-i povestesc doar lucrurile luminoase din viaţa mea, nu trebuia să cunoască amănunte din îngrozitoarea periodă a războiului, de la  înrolare, Frontul de est, prizonierat, până la întoarcerea mea în ţară. Dar mai întâi aveam de ascultat povestea ei.
-După cum ştii, l-am părăsit pe tatăl tău pentru inginerul Lund Holmqvist cu care m-am căsătorit şi cu care am întemeiat noul cămin, chiar în această localitate Trellborg şi în această casă cumpărată de părinţii mei, situată pe modestul atunci Kyrkogatan, azi un cartier destul de select. Erau timpuri destul de grele, Lund nu-şi găsea o slujbă conform pregătirii sale şi am fost nevoiţi să folosim banii din rezervele mele ca să supravieţuim. Apoi s-a născut fratele tău vitreg Konstantin şi lucrurile păreau să se îndrepte, familia Holmqvist care locuia la Malmö, i-a oferit lui Lund un ajutor bănesc şi i-a găsit un loc de muncă, în oraşul lor desigur. Ne vedeam numai la sfârşit de săptămână şi de sărbători. Se repeta situaţia din România, dar acolo tatăl tău cel puţin îmi acorda o consideraţie, ca soţie. Aici eram tratată asemenea unui personaj inferior, nedemn de familia lor, o intrusă care totuşi adusese pe lume unicul moştenitor de parte bărbătească şi de aceea trebuia tolerată. Din salariul său, din împrumuturile luate de la rude şi de la bancă, Lund a reuşit să achziţioneze o căsuţă modestă în Malmö, apoi a dorit ca eu şi Konstantin să ne mutăm cu el. În mine s-a redeşteptat mândria de a fi din spiţa Brâncovanilor şi am considerat că lucrurile merseseră prea departe. Cei care trebuiau să-şi manifeste respectul, mă jigniseră şi nu doream să mai am de-a face cu ei. L-am pus pe Lund să aleagă între familia lui din Malmö şi familia noastră din Trellborg, iar el a cedat în favoarea lor. O nouă despărţire, un alt eşec pentru mine. Să revin în România era imposibil, autorităţile ar fi oferit custodia tatălui, aşa că m-am hotărât să rămân în Suedia, în acest oraş, să încerc să merg mai departe, să-mi cresc decent copilul. Am urmat cursurile prin corespondenţă ale facultăţii Upsalla şi mi-am dobândit o licenţă în contabilitate. O vreme am fost simplă funcţionară de bancă, dar se pare că aveam un simţ deosebit al organizării, astfel încât am fost promovată ca şef de filială şi apoi chiar director, fiind prima femeie director de bancă din Suedia. Începusem să mă pricep şi la plasamente, obţinând randamente bune, am devenit astfel şi consultant în afaceri. Fostul meu soţ Lund, decedase în Germania ucis de un bombardament. Penuria de specialişti în telecomunicaţii a naziştilor, îl ademenise într-acolo, unde i se oferise un salariu imens şi el acceptase fără să ţină cont de pericole. Plata făcută în franci elveţieni depuşi într-o bancă din Berna, reveneau în caz de deces fiului nostru Konstantin, iar eu trebuia să-i administrez până la majoratul acestuia. Măcar Lund avusese încredere în mine şi asta m-a făcut să cred că regreta despărţirea noastră. Am reuşit cu câteva plasamente sigure să multiplic fondurile avute la dispoziţie, astfel încât la împlinirea vârstei majoratului, Konstantin se putea considera un om bogat. Din păcate, aceeaşi familie Holmqvist l-a întors împotriva mea, în momentul mutării în casa tatălui său din Malmö. N-am înţeles de ce s-a putut înstrăina în halul ăsta de mine. Nici măcar acum, când sunt aproape de moarte, nu vrea să mă vadă. Din  fericire, această fetiţă a lui, nepoţica mea iubită, este aici, alături de tine fiul meu, iar tu eşti acela pe care te-am nedreptăţit cu adevărat.
Lacrimile curgeau şuvoi pe obrajii descărnaţi acoperiţi de o piele ca pergamentul. M-am apropiat de mama mea şi am îmbrăţişat-o ca în vremea copilăriei. Moïra privea cu uimire la noi, înţelesese cea mai mare parte a celor povestite, mama o învăţase ceva din limba noastră, dar era greu de crezut că un om la vârsta mea, putea fi aşa de ataşat de femeia pe care n-o mai văzuse de aproape şase decenii.
A venit rândul meu să-i povestesc despre mine şi aşa cum planificasem, i-am redat mai mult lucrurile bune din viaţa mea.  
-După cum probabil ştii, războiul a răscolit dramatic vieţile oamenilor, foarte mulţi au fost ucişi, dar şi mai mulţi au suferit traume fizice, psihice şi au pierdut fiinţele iubite. Eu am fost printre cei norocoşi, suferinţele mele în comparaţie cu ale celorlalţi, au fost minime. Am avut şi eu parte de experienţa de a trăi printre străini, începând prin a fi prizonier de război şi deţinut într-un lagăr de muncă undeva în extremitatea estică a Siberiei şi terminând prin a fi ofiţer superior al Armatei Roşii. N-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine, ci dimpotrivă, am contribuit la salvarea unor semeni de-ai mei. La reîntoarcerea în ţară, soţia mea care mă credea mort, era căsătorită cu altă persoană, dar soarta mi-a oferit drept compensaţie, responsabilitatea de a-mi creşte fiul, Traian Comnen care ţi-e nepot, verişorul aceastei frumoase domnişoară. Băiatul s-a mutat la mine, se pare că el şi soţul Irinei nu se plăcuseră de la început. Averea familiei s-a pierdut în valul de naţionalizări de după instaurarea puterii comuniste, dar datorită unei oarecare influenţe de care mă bucuram în cercurile politice înalte de la Moscova, după o intervenţie destul de dură, am recăpătat casa din Mântuleasa şi o parte din terenul de pe Insulă, pe care oamenii de-acolo l-au denumit cu înţeleptul umor popular, Ostrovul Rusului. Mi-am îndreptat toată atenţia şi priceperea către educaţia fiului meu Traian şi azi, el se poate socoti realizat, a devenit un arhitect foarte apreciat. S-a căsătorit şi are un băiat de cinci ani, strănepotul tău, Octavian Comnen. Nora mea Maria, locuieşte împreună cu ei, în casa ta din Mântuleasa şi sper ca Traian să aibă mai mult noroc decât mine şi tatăl meu. Venind vorba de fostul tău soţ, tatăl meu, faptul că l-ai părăsit l-a marcat profund, cred că totuşi te iubea şi de atunci nu şi-a revenit cu adevărat, niciodată. Dumnezeu l-a chemat la el spre sfârşitul războiului, când era convins că mă pierduse şi pe mine. Am aflat că nu suferise, ci se stinsese ca o lumânare cu numele meu şi al tău pe buze. Este trist, nu-i aşa?
-Dorule, regret că lucrurile s-au petrecut aşa, dar asta era situaţia de atunci şi cred că am ales calea de a fi liberă, am evitat să devin acea femeie aplatizată de rutina ţintuirii într-un cămin fără dragoste, o servitoare cupedigree aristocratic.
-Nu te condamn mamă, azi am ajuns la înţelepciunea de a nu considera vinovat pe cineva care a dorit să-şi trăiască viaţa şi se pare că tu ai făcut-o.
-În curând mă voi alătura celor doi soţi ai mei în împărăţia umbrelor. Vreau să închei socotelile cu viaţa în aceste zile când am încă mintea limpede şi tu eşti aici. Mo, fii bună şi telefonează-i tatălui tău să vină urgent. Avocatul meu Master Petersson, va consemna dorinţele mele, când vor ajunge toţi aici. Acum, vă rog, daţi-mi un ceas de linişte pentru odihnă! Doamne cât sunt de obosită!
M-am retras din camera unde mama mea trăgea să moară şi o durere surdă persista în inima mea. De ce oare lucrurile decurseseră aşa? Ce blestem fusese aruncat asupra familiei Comnen? Ce ursitoare nebună ne-a damnat pe noi, ultimele vlăstare ale acestei familii? Eu crescusem fără s-o am pe mama lângă mine şi aşa se întâmplase şi cu Traian. Pe atunci încă nu ştiam că sunt doar la mijlocul dramei.
Konstantin Holmqvist nu a venit imediat aşa cum solicitase mama, ci după mai bine de o săptămână. Poate că nu dorea să dea ochii cu mine, fratele său vitreg mai în vârstă cu ani buni sau poate pur şi simplu nu-i păsa de mama. A sosit doar când condiţia ei devenise foarte precară. Totuşi luminiţele strălucitoare din ochii bătrânei doamne, dovedeau că făptura dispunea de discernământ aşa cum a consemnat avocatul Petersson în testament. Cea mai mare parte a averii sale considerabile îi revenea nepoatei Moïra Holmqvist pentru a-şi continua educaţia şi a dispune de o situaţie bună în cazul că va dori să se mărite la vârsta potrivită. Banii sub formă de plasamente erau încredinţaţi spre administrare oamenilor ei de încredere, fără putinţa ca tatăl verişoarei mele să poată interveni. Avocatul Petersson era desemnat să supervizeze randamentele, hotărând momentele în care să-i ofere fonduri Moïrei.
Fratele meu trăia într-o casă din Malmö, cumpărată de tatăl său, lăsată lui împreună cu o sumă frumuşică pe care mama reuşise s-o plaseze în bonuri de tezaur cu randamente ridicate. Dar Konstantin, cu toate că nu era lipsit de calităţi, „reuşise“ datorită unor investiţii nefericite, s-o reducă până la derizoriu. Mai mult, o ipotecă grea apăsa asupra locuinţei sale cu termenele sale de plată implacabil de apropiate, care, fără intervenţia mamei, revenea în scurtă vreme băncii. Dar mama plătise întreaga sumă împrumutată şi astfel situaţia fusese salvă. El a fost condiţionat ca niciodată să nu mai poată ipoteca imobilul în care urma să locuiască împreună cu familia. Mama îi lăsase şi ceva bani, o sumă nu prea mare, dar suficient de decentă.
Spre uimirea lui Konstantin, mama îmi lăsa mie şi fiului meu Traian, casa din Trellborg împreună cu lucrurile din ea, precum şi o sumă de bani, aproape neverosimilă pentru condiţia mea de cetăţean român. Banii erau depuşi în Elveţia pe numele meu şi al nepotului său Traian, fiind disponibili după moartea ei.
Existau de asemeni fonduri lăsate unor societăţi caritabile, în special a celor care se îngrijeau de soarta imigranţilor.
Apoi am fost rugaţi de avocat ca toţi cei prezenţi să semnăm hârtia care consemna ultimele dorinţe ale mamei mele Hypatia. Konstantin, pe moment, a vrut să refuze, dar argumentele avocatului precum că oricum, chiar fără aprobarea lui, testamentul mamei era valabil, precum privirea mustrătoare a muribundei, l-au făcut să accepte, punându-şi la final semnătura pe document.
Mama m-a rugat pe mine, pe Konstantin şi pe Moïra să rămânem şi pe ceilalţi să părăsească încăperea.
-Dragii mei, voi alături de Traian şi Octavian sunteţi singurele rude în viaţă care mi-aţi rămas. Dumnezeu a vrut ca voi trei să fiţi alături de mine până-n ultima clipă a vieţii mele. Dacă am greşit faţă de voi sau dacă vă consideraţi nedreptăţiţi, vă rog să mă iertaţi. Am câteva sfaturi pentru fiecare, nu sunt ale unei bătrâne aproape moarte, ci sunt ale celei care vă iubeşte din toată făptura ei. Mo, tu eşti încă foarte tânără, dar ai o inimă mare, ai fost alinarea mea, tu ai ocupat locul special din viaţa mea lăsat liber din diferite motive. Îţi mulţumesc şi te rog să rămâi aşa, iubitoare şi bună la suflet. Să ai grijă de tatăl tău, să-l fereşti s-o ia pe drumuri greşite. Într-un  fel, tu eşti mai matură decât el, aşa că fii tu sprijinul lui la bătrâneţe. Mergi la şcoli şi nu te opri până nu ajungi sus, cât se poate de sus. Eşti o fată inteligentă şi cred că de pe acum doreşti să cucereşti lumea. Ţi-am lăsat bani îndeajuns pentru mai multe vieţi şi sunt sigură că-i vei folosi judicios. Ţine legătura cu verii tăi din România şi atunci când vei ajunge la ei, aminteşte-le că i-am iubit şi pe ei, deşi n-am avut norocul să-i văd. Konstantin, îmi pare nespus de rău că nu te-am ţinut lângă mine şi familia Holmqvist mi te-a răpit. Poate că azi erai cu totul alt om şi n-ai fi avut inima îngheţată. Am simţit răceala ta, nici nu poţi să-ţi închipui ce senzaţie oribilă m-a încercat. Tu, fiul meu drag, ai tot timpul din lume să te schimbi, începe cu familia ta, cu soţia ta Harmony, o fiinţă mai fragilă decât mine. Viaţa trece repede şi familia, rudele, apropiaţii sunt singurele constante dacă ştii să-ţi conservi sentimentele.
Mama se opri o clipă, efortul de a vorbi atâtea minute în şir, o istovise şi am simţit pentru o clipă, teama că pentru mine se epuizaseră cuvintele. Din fericire n-a fost aşa, după ce a sorbit puţin lichid cu ajutorul unui pai dintr-un pahar lăsat de infirmieră, m-a privit în ochi şi ultimele sale cuvinte mi-au rămas întipărite pentru totdeauna în memorie.
-Dorule, tu eşti ultimul meu confident. Este greu de înţeles durerea care o simte mama obligată să se despartă timpuriu de copilul ei, mai ales când o face din proprie voinţă. Suferinţa este perpetuă, golul din suflet este aproape imposibil de umplut. Dar azi, Dumnezeu mi-a umplut golul şi plec din acestă lume bucuroasă că ne-am reîntâlnit. Konstantin şi Mo sunt rudele tale de sânge, nutresc speranţa că vă veţi apropia. Nu sunteţi aşa diferiţi, toţi dispunţi de un fond sufletesc bun, probabil că Traian şi Octavian sunt la fel. Toţi suntem oameni şi oamenii mai greşesc. Simt dragul meu fiu, că nu mi-ai povestit din viaţa ta decât o mică parte şi poate că ai făcut bine. Familia ta însă, are dreptul să cunoască totul şi de aceea îţi sugerez să le povesteşti direct sau prin intermediul unor memorii scrise, dacă ţi se pare mai uşor aşa. Fiul tău, nepotul tău şi urmaşii lor, vor şti că nu vin din neant, ci au în spate două familii glorioase, care au însemnat ceva. Sper ca şi eu să am loc în aceste memorii. Acum, veniţi toţi trei să vă sărut pentru cea din urmă oară.
Ne-am apropiat de bătrâna care făcuse un asemenea efort pentru a-şi lua rămas bun de la noi. Ceva îmi spunea că era ultima ocazie de a o vedea vie şi conştientă pe mama mea şi de aceea eu am fost acela care a zăbovit cel mai mult alături de acest corp îmbătrânit şi uzat de boală. Am stat îmbrăţişaţi o bună bucată de vreme, parcă dorind să ne transmitem toată iubirea de care fusesem văduviţi. Era deja prea mult pentru fratele meu care începu să plângă ca un copil. Pentru întâia oară a simţit ce apropiaţi eram şi acest lucru se datora mamei noastre. Konstantin plângea fără oprire, cu capul pe umărul meuşi cu Moïra îmbrăţişându-l. A fost ultima imagine pe care a recepţionat-o retina Hypatiei Brâncovan înainte de a cădea într-o comă profundă.
Mama n-a supravieţuit nopţii, s-a scurs tăcut spre cealaltă lume din vremelnica beznă în care se cufundase. Odată ajunsă dincolo, îmi place să cred că prezenţa mea în cele din ultimele ei clipe, a fost consolarea de care avea nevoie pentru a păşi pe tărâmul păcii eterne. Probabil că nu peste multă vreme o să ne reîntâlnim, iar atunci va fi pentru eternitate.
Femeia pe care o iubisem din tot sufletul plecase, dar eu am rămas şi prima mea grijă era să-l ajut pe fratele meu vitreg mai mic să depăşească şi el momentul. Se pare că-l afectase într-o măsură neaşteptat de mare acest trist eveniment. Am parcurs împreună toate etapele funeraliilor ei, mama ne rugase s-o incinerăm, iar cenuşa s-o transport în România, pentru a fi depusă în cimitirul din Mogoşoaia, la mormântul Brâncovanilor. Am întocmit actele necesare şi după ce am lăsat casa în custodia Hildei, bătrâna menajeră care locuia de mai bine de treizeci de ani cu mama, l-am însoţit pe Konstantin şi Moïra la Malmö. Acolo am cunoscut-o pe Harmony, cumnata mea, o englezoaică atipică, deschisă la suflet, dar fragilă ca o păpădie. O hipersensibilitate o făcea să devină emotivă, aparent fără motiv şi din păcate acest lucru îi afectase inima. Era cauza pentru care nu venise cu soţul şi fiica ei la despărţirea de soacră. Mony, aşa era numele de alint, chiar şi Moïra i se adresa cu acest diminutiv, m-a primit imediat ca nou membru al familiei lor. Nu puteai să n-o îndrăgeşti şi am înţeles imediat că micuţa Mo nu moştenise de la mama sa numai părul roşcat, ochii verzi şi tenul ca laptele, drăgălăşenia şi bunătatea se transmiseseră odată cu darurile fizice.
Le-am povestit Holmqviştilor despre rudele lor din România, le-am spus cât eram de mândru de fiul meu Traian şi de Octavian copilul său. Le-am mărturisit că deşi locuiam într-o ţară incomparabil mai săracă decât Suedia, aveam o situaţie materială de invidiat. Ca fost ofiţer superior al armatei sovietice, primeam o pensie considerabilă, iar ca general al armatei române, mă bucuram de unele privilegii dobândite drept răsplată pentru faptele mele de arme şi carierei de dascăl al Academiei Militare. I-am oferit fratelui meu şi familiei sale, jumătate din banii lăsaţi de mama, pentru a-şi rezolva definitiv problemele financiare. Au fost mişcaţi de gestul meu şi Konstantin a ţinut ca suma să fie împrumutată, stăruind s-o înapoieze în timp. Mai era problema casei din Trellborg, nu ştiam cum să procedez cu ea mai ales că nu aveam intenţia să locuiesc acolo. Nu doream s-o vând, acolo locuind încă bătrâna şi credincioasa Hilde. Harmony a oferit soluţia perfectă. Casa era prea bună ca s-o închiriez, dar prea modestă ca s-o transform în hotel, cum se obişnuia în ultima vreme. Cel mai bine ar fi transformarea ei într-o pensiune, Trellborgul fiind o ţintă pentru turismul din zonă, amatori să locuiască acolo în condiţii financiare favorabile, fiind destui. Le-am spus că voi lua planurile casei cu mine în România, iar Traian va întocmi proiectul de modificare al imobilului. Apoi se va deplasa în oraş pentru a superviza lucrarea. Finanţarea va fi din fondurile rămase, iar beneficiile vor fi împărţite între mine şi Konstantin. Au fost deosebit de fericiţi să audă aceste propuneri din gura mea. La plecarea mea spre ţară, după o săptămână alături de ei, nimeni n-ar fi bănuit că abia ne cunoscuserăm, doar de o lună.
…………………………………………………………………………………………………………………………
-Bună ziua şi ţie…Fedka, mi s-a spus că aşa îţi spun prietenii tăi de aici şi că te-ai adaptat perfect la noua ta condiţie. Dar nu pentru multă vreme. Partidul are nevoie acum de tine pentru lucruri mai stringente. Te duc la Moscova cu prima cursă, miercurea viitoare.
-Ce tot baţi câmpii, omule? Am aici o lucrare de dus la bun sfârşit şi cred că Nikişov mai bine mă vede mort decât plecat.
-A… tovul general mai bine să-şi vadă de-ale lui. Iosif Visarionovici ştie destule despre activitatea dumisale ca şef al Dalstroy-ului, ştie şi de grupul vostru din Ciukotka, ştie şi de rezultatele voastre, dar deocamdată toate astea trec pe planul doi, amânându-se pentru perioada de după terminarea războiului. Am să-ţi fac o scurtă expunere, iar proiectele pe care le vei auzi, să ştii că sunt ultrasecrete, mai ales că scot în relief unele decizii greşite ale Partidului din perioada 1939-1943.
-Este obligatorie această informare? Ce se va întâmpla dacă refuz?
-În primul rând vor avea de suferit persoanele apropiate ţie, chiar şi grăsana de Zinaida pe care abia o cunoşti. Nu mai spun de membri echipei tale, Calomfirescu, Lessing, Turcin, Balbai şi Malofeev. Cât o priveşte pe Maşa, probabil că va fi mutată undeva mai în nord, să zicem în Bilibino. În curând trupele sovietice vor ocupa România, deci vom controla şi situaţia familiei tale. Singurul tău răspuns pentru ce ţi se va propune, nu poate fi decât afirmativ. De fapt, ar fi bine să asculţi până la capăt argumentele mele şi poate că o să ai surpriza de a descoperi că situaţia ta nu se va înrăutăţi ci dimpotrivă, se vor crea premize pentru tine de obţinere a unei… poziţii, la nivelul pregătirii.
-Din păcate văd că n-am încotro, te ascult, tovarăşe.
-O să-mi ia ceva timp, deci am rugat-o pe Zinaida să ne aducă ceai, lămâie, zahăr şi biscuiţi. Cred că vodca şi ţigările ni le-a oferit Nikişov, sunt undeva în bufet şi, la cererea mea, l-a lăsat descuiat.
Era încă o demonstraţie a puterii acestui personaj, care folosind o limbă română impregnată de cuvinte rostite ca în Ardeal, demonstrase că nu întâmplător trezise atâta teamă în Magadan. Walter a turnat ceaiul în cănile de cristal cu monturi de argint, adăugând zahărul, apoi a tăiat câte-o felie generoasă de lămâie pentru fiecare. A suplimentă conţinutul, turnând din belşug vodcă, amestecând energic cu linguriţa din argint şi îmbiindu-l pe Doru să facă la fel.
-Din păcate n-am rom, ar fi ieşit un grog pe cinste.
-Mai curând mergea gheaţă, suntem în mijlocul verii şi o răcoritoare ne-ar fi amintit de verile de acasă. Doru replicase uşor ironic, în limba rusă.
Haraşo, te-ai pus la punct şi cu asta, dar drept să-ţi spun nu este o surpriză pentru mine, mă aşteptam s-o faci, dar nu aşa repede şi nu aşa bine. Mie mi-a luat aproape trei ani şi un război în Spania.
După acest schimb de amabilităţi, sosise momentul pentru care mesagerul bătuse atâta drum.
-Războiul ăsta s-a dovedit fundamental diferit de oricare alt război de care pomeneşte istoria. Nici măcar Marele Război din al doilea deceniu, cu toate distrugerile sale, nu se apropie de acest adevărat holocaust. Se confruntă cele mai puternice armate din lume, cu cele mai mari efective, cu cele mai mari resurse. Lupta se dă pe fronturi, în spatele liniilor, dar şi pe linie ideologică. S-au încheiat alianţe care nu vor dăinui, aşa cum s-a întâmplat cu cea sovieto-germană. Sunt alianţe impotriva naturii, făcute pe principiu că „duşmanul duşmanului meu, îmi este prieten“. Am făcut greşeli, Partidul a făcut greşeli, am pierdut oameni, am pierdut armate întregi la începutul războiului, milioane de oameni au căzut prizonieri la hitlerişti. Până la bătălia Stalingradului, n-am ţinut cont de pierderi, am trimis oameni chiar neînarmaţi să lupte cu duşmanul. A fost ceva nesăbuit din care generalii sovietici au înţeles prea puţin. În momentul de faţă, bătălia pentru Ucraina este pe cale să se încheie. Fără discuţie, germanii se retrag, au pierdut în arcul Kursk-Orel foarte mulţi combatanţi şi tehnică de luptă, au fost împinşi înapoi sute de kilometri şi sunt perspective ca până-n toamnă să eliberăm oraşul Kiev. Dar şi noi am suferit pierderi substanţiale, aproape la nivelul germanilor. Blindate, autotunuri sau avioane distruse total sau avariate, pentru că au fost aruncate în luptă fără o evaluare a mijloacelor tactice. Generalii noştri se pricep foarte bine la o strategie, deh, au învăţat-o din mers pe pielea lor, dar tactica omoară trupa. Tovarăşul Stalin a studiat această problemă împreună cu consilierii săi militari şi politici. Au ajuns la concluzia că este revoltător să existe atâtea pierderi de vieţi omeneşti şi a cerut găsirea unor procedee tactice pentru evitarea acestora. Consilierii s-au pus pe treabă, iar cineva şi-a amintit de dumneata şi de mine, eu fiind cel care te-am avut în grijă.
Walter a făcut o pauză în care a sorbit din ceaiul amestecat cu vodcă, s-a strâmbat un pic dovedind prin asta că nu prea-i plăcea băutura incoloră, apoi a înfulecat zgomotos un biscuit crocant şi dulce.
-Niciodată nu m-am împăcat cu vodca rusească şi samagonul ucrainian. Doamne ce-aş mai bea o pălincă de Bihor şi aş gusta din pita, slana şi ceapa de acasă. O s-o facem tinereţe, şi chiar mai curând decât crezi. Deci unde am rămas?
-La planurile pe care le aveţi cu mine.
-Desigur, planurile Comandamentului Strategic în ceea ce te priveşte. În operaţiile viitoare de pe toate fronturile, sunt vizate mai multe cursuri de apă pentru a fi forţate. Atacurile directe sunt periculoase, cu două tăişuri şi implică mari pierderi umane şi de material de război. Rolul pe care trebuie să ţi-l asumi, este construcţia podurilor dumitale compuse din elemente plutitoare şi asamblate pe cursurile de apă. Ştiu că este greu, n-ai lucrat demult la aceste proiecte, dar te asigurăm că vei avea tot suportul pe care-l vei cere. Însuşi tovarăşul Stalin a insistat să te punem în fruntea colectivului tehnic. Vei primi gradul de colonel al Armatei Roşii, vei primi colaboratorii pe care îi vei cere, toate comenzile de materiale şi subansamble vor fi aduse în zone de concentrare cu prioritate maximă.
Această propunere oarecum neaşteptată, a reuşit să-l învioreze şi să-l scoată din starea de blazare. Întrevedea ceva îmbunătăţiri pentru situaţia personală şi chiar mai mult, putea să facă bine celorlalte persoane de care se simţea legat. Chiar se putea apropia de casă, aşa cum îi promisese cel din faţa sa şi poate că latura cea mai bună era că nu-şi trăda menirea de constructor şi mai ales o făcea pentru a reduce pierderile umane.
-Tovarăşe, am să accept propunerea dumneavoastră, dar lăsaţi-mă o zi ca să mă gândesc la cei cu care am lucrat aici şi pe care îi doresc în continuare colaboratori.
-Cererea dumitale, tovarăşe Komnenov, consider-o de pe acum admisibilă.
-Mai am totuşi o întrebare, poate cam indiscretă. De unde provine grija lui Stalin, lui Doru îi era greu să se adreseze cu „tovarăşul“, pentru forţa umană? Întreb pentru că mi se pare ciudat ca un om care până acum a trimis la moarte sigură pe front armate întregi nepregătite, brusc a schimbat foaia.
-Domnule, se pare că eşti mai deştept decât te credeam. Dacă vrei adevărul o să-l cunoşti, dar asta nu te va face mai fericit. Tovarăşul Stalin a avut o revelaţie, nu râde leat, nu a fost ceva venit din ceruri, ci pur şi simplu, aceasta a fost rodul unor observaţii minuţioase şi a unor meditaţii adânci. Suntem aliaţi cu americanii şi englezii. Ei, când este vorba de luptă, folosesc forţa umană cu zgârcenie. Preferă să trimită avioane de bombardament, pentru a-şi toca şi slăbi adversarul. Dacă-n ’42 ar fi debarcat undeva în Europa, noi n-am fi avut la Stalingrad asemenea pierderi. Au preferat să-şi expedieze pe calea aerului o părticică din forţă, sub forma bombardierelor. De ce? Pentru că şi-au permis-o. Ţin în şah Germania care nu-şi permite să-şi aducă trupele din est, iar pe teritoriul bătrânului Albion, se acumulează o forţă armată care mai devreme sau mai târziu, îi va lovi nimicitor pe hitlerişti. Cred că debarcarea din Sicilia este o petardă, o distragere de la adevărata ţintă situată undeva în Normandia sau Bretania. Dar m-am îndepărtat un pic de la răspunsul întrebării dumitale. Suntem aliaţi cu ei, trebuie să învăţăm de la ei! Ce au ei şi n-avem noi? Industrie şi tehnologie pentru a crea o armată invincibilă. După războiul pe care-l vom câştiga, vom obţine drept despăgubiri tocmai ceea ce ne lipseşte, adică industrie şi tehnologie. O să aducem specialiştii din ţările învinse, dar forţa de muncă va fi cea din Uniunea Sovietică. De unde o vom lua dacă cei mai tineri şi mai buni oameni ai noştri mor pe front? Tocmai de aceea tovarăşul Stalin a cerut să se pună capăt sacrificării viitorului Rusiei. Acum cred că ai aflat ce se ascunde în spatele propunerii de a fi unul de-al nostru şi cred ca mai ştii de ce această propunere este de nerefuzat. Te mai rog ca tot ceea ce am discutat, să rămână între aceşti patru pereţi şi cred în onoarea dumitale de ofiţer. Dacă din acest moment nu mai ai întrebări, îţi acord cele douăzeci şi patru de ore, ca să accepţi şi să te hotărăşti asupra oamenilor de care ai nevoie.
La semnul că totul era clar, Walter îi dădu liber fostului său prizonier. Doru a trecut ca o furtună prin antecameră şi holul Comandamentului, simţea o nevoie nebună să fie singur, să-şi pună ordine în gânduri, să evalueze cu exactitate situaţia. Cu certitudine că-i va lua cu el pe Drăghia Calomfirescu şi pe Dan Lessing, va interveni pentru Turcin şi Ahmetov ca ei doi să nu aibă de suferit. Dar ce va face în privinţa Maşei? Nu ştia şi nu întrezărea o soluţie pentru această iubită din Rusia. Îi era din ce în ce mai greu să-şi controleze sentimentele, trăia parcă două vieţi diferite. Desigur, dacă Maşa va dori să rămână aici, n-o va forţa să plece şi de fapt asta ar fi fost soluţia ideală. Poate că distanţa îl va vindeca de această dragoste inacceptabilă pentru un om însurat şi cu copil, dar dacă fata voia să-l însoţească, atunci chiar că n-ar discerne ce trebuie să facă. Poate că ar fi bună o discuţie sinceră între patru ochi.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Anul 1944 a fost cel al marilor victorii. Pe toate fronturile, armatele sovietice înaintau zdrobindu-i pe germani, iar aliaţii anglo-americani, abia reuşeau să ţină pasul. Debarcarea din Normandia, deşi de amploare, n-avea nimic din anvergura luptelor din răsărit. Dar măcar trupele germane redirecţionate spre Franţa, au înlesnit cumva ofensiva sovieticilor.
A fost şi un an al succeselor personale, Bobruisk, Minsk, Vitebsk, Korsun, Lvov, Chişinău, nume de oraşe oraşe din care germanii au fost alungaţi, după ce au avut pierderi grele. Toate acestea, ca şi altele au fost posibile datorită loviturilor nimicitoare ale armatelor compuse din arme reunite şi a căror înaintare fusese facilitată de trecerile peste podurile proiectate şi construite de colectivele ofiţerului român, peste Berezina, Pripet, Niemen, Nipru, Dvina şi Nistru. Foarte repede războiul a ajuns la graniţele României şi Doru devenise nerăbdător să fie alături de familia sa. Momentul se apropia, i se mai permisese între timp să trimită două mesaje care rămăseseră fără un  răspuns direct, dar persoana de contact a trimis la Moscova mesajulul că totul era bine, Irina şi Traian erau în regulă, optimişti şi sănătoşi. Doru simţea o uşurare, vara era pe sfârşite când tocmai au primit vestea loviturii de stat organizată de Palat. Oamenii Regelui Mihai îl arestaseră pe mareşalul Antonescu şi pe colaboratorii acestuia, scoţând România din alianţa cu Germania şi înscriind-o pe orbita aliaţilor. Dintr-o dată, România devenise aliata Uniunii Sovietice. La o săptămână după „insurecţie“, primele trupe ruseşti intrau în Bucureşti şi asta însemna că el, Apolodor Comnen, putea să-şi viziteze familia curând, în momentul acordării permisiei. Lucrase mult în ultima vreme şi spera că generalul Maiski îl va sprijini, însă soarta avea alte planuri cu nefericitul colonel. A fost convocat de urgenţă şi împreună cu superiorul său s-a prezentat la Stavka. Noile condiţii de pe actualul teatru de război, necesitau o abordare tactică diferită de până acum. Anglo-americanii reuşiseră până la urmă să înainteze mai rapid în Franţa, ajunseseră la graniţa Belgiei şi trecerea frontierelor Germaniei nu era decât o chestie de săptămâni. Pe moment, erau la o distanţă aproape egală de Berlin cu trupele sovietice. De aceea, Stavka dorea să accelereze înaintarea spre vest, spre capitala Germaniei. Cel mai scurt drum trecea prin Polonia şi Prusia Orientală. Principalele obstacole în afara trupelor germane, erau cele două cursuri de apă, Vistula şi Oderul. De altfel, această ofensivă purta numele lor. Nu mai era vorba de o pătrundere în adâncime pe un perimetru limitat, Comandamentul ordona construirea simultană pe fiecare curs de apă a unui număr imens de poduri. Trupele de blindate trebuiau să se reverse asupra Germaniei asemenea unor tăvăluguri, iar înaintarea nu trebuia încetinită. Între aliaţii din est şi din vest, se declanşase o cursă contra cronometru, pentru primii care vor ajunge primii la Berlin. Abia la sfârşitul lunii februarie, colonelul din Armata Roşie, Fiodor Komnenov, a primit permisia mult aşteptată. I se acordaseră trei săptămâni pentru a-şi rezolva problemele familiale. Bucuros şi cu bagajele pline de cadourile pe care le cumpărase sau le adusese din Siberia, în prima zi de martie a coborât în Gara de Nord. A străbatut peronul şi a urcat în prima birjă, promiţându-i surugiului un bacşiş bun, dacă-l ducea mai repede acasă. A observat de la distanţă becurile din casă care luminau în toate camerele. Se întunecase, dar tot s-a mirat de o asemenea risipă de lumină. N-avea importanţă, poate că fără să ştie, soţia îi onora în acest fel revenirea. La poartă, prima surpriză, într-o gheretă situată pe stradă, o santinelă păzea poarta şi un drapel al Uniunii Sovietice era prins de faţada casei. A oprit în dreptul gheretei şi după ce s-a prezentat, a cerut santinelei să-i explice cine stătea în imobilul său. Năuc la început şi poate intimidat de ofiţerul din faţa lui, omul din post a pus mâna pe telefonul de serviciu şi l-a chemat pe comandantul gărzii. Acesta l-a invitat pe musafirul neaşteptat să intre în casă, iar un ofiţer superior i-a explicat situaţia. Imobilul era nelocuit în momentul intrării trupelor sovietice şi de aceea s-a considerat că poate fi rechiziţionat şi pus la dispoziţia Comandamentului Sovietic al garnizoanei. Se pare că în el a locuit un ofiţer superior al trupelor lui Antonescu şi acesta murise pe undeva, prin regiunea Stalingrad. Văduva s-a recăsătorit şi noul soţ a considerat că este mai bine să locuiască împreună la el acasă. Asta deoarece îi luase locul ofiţerului, căzut ca soţ al doamnei şi de tată al fiului său. Apoi îl întrebă ce căuta în acest loc.
-Maiorule, îţi mulţumesc pentru întrebare, eu sunt ofiţerul român „căzut“ la Stalingrad şi care acum sunt colonel al armatei ţării tale.
Omul nu s-a mirat prea mult, ştia că războiul produsese multe drame asemănătoare. De aceea l-a privit cu compătimire pe omul care acum câteva minute părea să aibă fericirea la picioare, iar acum de-abia se ţinea pe ele.
-Puteţi rămâne astă-seară aici, vă punem o cameră la dispoziţie, casa este mai mult goală.
-Mulţumesc pentru înţelegere şi ospitalitate, dar eu în casa mea n-am să fiu musafir niciodată. Rămâneţi cu bine, mă întorc pe front.
Nici măcar nu s-a mai gândit la ceea ce se întâmplase, lovitura era de o asemenea forţă, că-şi pierduse puterea de a raţiona. Acum ceva mai mult de un an, renunţase la iubirea Maşei şi la posibilitatea construirii unui cămin alături de ea, pentru că nu avea puterea să renunţe la familia din ţară. Îi scrisese Irinei, ea ştia că el trăia şi că va reveni, dar probabil că n-avusese răbdare, sufletul ei tânjea după o iubire şi căldură pe care în acel moment, el nu i le putea oferi.
În conjunctura creată, a hotărât să revină după ce războiul se va termina şi, cu mintea limpede, avea să ştie ce va face cu viaţa lui şi cu viaţa fiului său Traian, de care se simţea legat.
A pornit-o pe jos în aerul nopţii reci din începutul de martie. Străzile oraşului îi apăreau acum sumbre, Calea Călăraşilor aşa de dragă lui cu numai trei ani înainte, când braţ la braţ cu Irina treceau împreună spre biserica Sf. Ştefan purtându-l pe micul Traian într-un cărucior, era în acea clipă o stradă oarecare, asemenea multor altora din oraşe care nu-i spuneau nimic.
La statul-major al mareşalului Tolbuhin, a primit încuviinţarea de a se înapoia la Moscova cu trei săptămâni mai devreme, primind un loc într-un avion curier.
În aceeaşi săptămână s-a reîntors în Uniunea Sovietică.
…………………………………………………………………………………………………………………………
A fost o săptămână de vacanţă frumoasă, peste aşteptările celor doi adolescenţi. Dragu, aşa cum a promis, i-a învăţat arta pescuitului la strună şi fiecare dintre ucenicii săi, a reuşit să aibă capturi pe cinste cu care s-au etalat în faţa unui aparat de fotografiat.
Într-o seară, înainte de culcare, stând la o ţigară şi la un pahar cu cei doi tovarăşi, Apolodor Comnen avu acea revelaţie pe care unii o au doar o dată în viaţă. Pentru o clipă şi-a spus că este doar o fantezie, dar meditând multă vreme după asta, şi-a dat seama că visul său este perfect realizabil, numai că era nevoie de un volum imens de muncă şi de cooperarea autorităţilor. În mare, se gândea la ridicarea unor diguri pe trei direcţii, asemenea celor ridicate în Ţările de Jos ca să înfrunte mareele şi furtunile. Materialul de bază urma să fie piatra, iar locul de provenienţă era la doi paşi, munţii Dobrogei se puteau vedea cu ochiul liber din acest loc. Trebuia să facă un plan, să-l pună sub formă de proiect pe planşetă şi să sensibilizeze pe cineva foarte sus. Era foarte bine că mai menţinuse relaţii cu destule persoane importante. Într-un fel putea contribui şi financiar acoperind unele costuri cu banii depuşi în străinătate de tatăl său.
A trebuit să aştepte multă vreme până a reuşit să obţină aprobarea pentru punerea în operă a proiectului. Noua conducere a statului chiar dorea să facă lucrări de asemenea tip şi generalul-inginer Apolodor Comnen tocmai oferea o lucrare pilot care, dacă se va dovedi viabilă, deschidea o perspectivă asupra unor ample amenajări ale cursurilor de apă. Zeci de mii de hectare de pământ, vor putea fi date oamenilor pentru a le cultiva.
După călătoria la Moscova din 1956, la funeraliile fostului Preşedinte al Dalstroy, Ivan Fedorovici Nikişov, decedat datorită unui atac de cord, Apolodor Comnen cunoscuse câţiva prieteni şi apropiaţi ai acestuia. Era printre mulţii participanţi, unul care i se păruse special, prin prisma faptului că avea aceeaşi profesie ca el. Inginerul militar cu grad de colonel, Ilia Sedlachiuk, auzise de român şi de realizările acestuia în Uniunea Sovietică şi pe frontul antihitlerist. El a fost bucuros să-l cunoască personal, chiar dacă în acea conjunctură tristă. Au păstrat apoi de-a lungul anilor o legătură strânsă prin intermediul corespondenţei. Fiecare îi împărtăşea celuilalt preocupările sale  şi se puneau la curent referitor la ultimele reuşite din domeniu. Doru primise toate aprobările pentru ca lucrările de consolidare şi amenajare ale malurilor Insulei, să debuteze. Era planificată o perioadă de patru ani pentru lucrări, dar cea mai dificilă problemă era aducerea blocurilor de piatră de la o distanţă de douăzeci kilometri şi transferul acestora pe apă. Inginerul sovietic, ajuns acum director la ministerul apelor din Republica Ucraina, s-a gândit că era şi în interesul ţării sale ca o parte a cursului Dunării să fie regularizată. De aceea i-a propus colegului său român o colaborare. Sovieticii puneau la dispoziţia şantierului, patru şlepuri-barje pentru transportul blocurilor şi o coloană de transport al acestora de la carieră, compusă din şase basculante grele. Autorităţile române contribuiau cu remorcherele şi suportau cheltuielile cu combustibilii.
Visul generalului devenea realitate, oamenii locului aveau acum satisfacţii duble, li se oferea un loc de muncă aproape de casă şi se deschidea perspectiva de obţinere a unor beneficii pe termen lung, prin cultivarea noilor terenuri şi chiar constituirea de aşezări. Localnicii, auzindu-l pe Apolodor Comnen vorbind în limba rusă cu personalul navigant şi şoferii de pe basculante, au poreclit acea parte a Insulei, Ostrovul Rusului. Drăghia Calomfirescu a sporit aura de erou a generalului, povestind câte ceva din aventurile acestuia în Rusia şi despre prestigiul de care se bucurase acolo.
Traian terminase Institutul şi lucra ca stagiar în cadrul Primăriei oraşului Feteşti. Vizita deseori şantierul tatălui său şi vedea cum încetul cu încetul, proiectul se muta către avalul Insulei. Deja, în extremitatea sudică, malurile fuseseră stabilizate şi în poieniţă fuseseră plantaţi pomi. În primii ani ai studenţiei, venise deseori aici cu prietenul său Marius, la câte o partidă de pescuit. Prinsese acest hobby mai ales datorită lui nea Drăghia care le dezvăluise celor doi tineri câteva din tainele acestui meşteşug străvechi. Omul avea o vorbă care-i încântase pe tineri. „Dacă-i dai cuiva un peşte, are ce mânca o zi, dacă-l înveţi să pescuiască, îi asiguri hrana toată viaţa!“. Apoi, cu debutul lucrărilor de pe şantier, a fost nevoit să-şi caute alte locuri pentru pescuit, dar întotdeauna gândul îi zbura spre Insulă, pe acel căpăt al ei unde cunoscuse tihna, după examenele grele de la Institut. Ştia că nu degeaba era fascinat de acel crâmpei de Rai. Într-o noapte de vară, a văzut în vis o casă ridicată în acel colţ al insulei, care sfida de la înălţime apele care o asaltau din trei direcţii. A doua zi dimineaţa, ba chiar ore bune după asta, n-a putut să-şi desprindă gândul de la plăsmuirea din vis. Maria, prietena sa, pe care o alesese să-i fie soţie, l-a văzut preocupat şi n-a dorit să-l sâcâie cu întrebările. Dar absenţa lui se prelungea, părea rupt de lume, nici măcar la masă nu a venit. Fata s-a trezit în toiul nopţii şi a văzut lumina din bucătărie aprinsă, iar Traian părăsise patul şi desena de zor pe şerveţele nişte schiţe indescifrabile.
-Maria, ştiu, acum ştiu ce vreau! Vezi, asta este casa pe care doresc s-o construiesc, pentru tine şi pentru tata şi pentru Maşa şi pentru copiii noştri, care vor veni.
Din cauza emoţiei, glasul îi tremura şi era un pic incoerent.
-Iubitule, nu înţeleg desenele tale, aduc vag a casă.
-Mâine voi încerca să le pun pe planşetă. Ai dreptate, pe şerveţele sunt nişte mâzgăleli. Acum, hai să bem un ceai şi să mergem la somn!
Trupul firav al iubitei sale, ascuns sub capotul diafan, îi trezi tânărului dorinţa de a face dragoste, iar Maria îl primi în ea, cunoscând poate pentru prima dată, ce înseamnă cu adevărat dragostea omului lângă care alesese să trăiască. A fost momentul conceperii a două comori deosebite, fiul celor doi care se va naşte peste nouă luni şi acea minunată Casă dintre ape, viitor edificiu al Comnenilor, născută după un frumos vis de vară.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Odată cu revenirea în casa renovată, Enid s-a întors la prietena sa, contactele fizice între cei doi soţi fiind acum absente în totalitate. Maria se retrăsese în „iatacul“ amenajat la comanda soţului şi evita din răsputeri să doarmă în acelaşi pat cu Traian. Situaţia devenise de-a dreptul jenantă şi în curând a devenit chiar insuportabilă. După câteva zile chinuitoare petrecute la birou în faţa planşetelor de desen, obosit şi tracasat, arhitectul a comandat un taxi să-l ducă spre locuinţa sa. În maşină se gândea că sosise timpul să plece undeva, să-şi ia câteva zile libere, s-o ducă pe Maria şi pe Tavi undeva departe de tumultul capitalei. Îi surâdea ideea şi era sigur că Maria va fi de acord. A plătit şoferului cursa şi înviorat, s-a grăbit să intre în casă. Însă a remarcat imediat că nu era în ordine ceva, în bucătărie pe masă era o sticlă de vin Pinot destupată alături de un tirbuşon, iar el ştia că soţia sa urăşte vinul, iar pentru ordine avea o adevărată manie. Apoi pe hol a descoperit o pereche de ciorapi din nylon şi articole de lenjerie intimă, un sutien, un porjartier şi… două perechi de chiloţi. Deşi fierbea de mânie, a reuşit să se abţină şi a trecut prin dormitorul copilului să vadă dacă totul era în ordine. Tavi dormea cuminte alături de un ursuleţ sanitar din pluş. A intrat în dormitor şi a descoperit că patul era neatins, foarte rece şi nu era prea greu de ghicit că nu se dormise recent în el. A pornit cu paşi rapizi spre „iatac“ şi deja de la distanţă se auzeau gemetele specifice celor care fac dragoste, numai că nu era vorba de un amant rival ci de… o amantă a Mariei. Cu siguranţă, în acea „cameră de odihnă“ era soţia sa împreună cu cine alta decât Enid. În mintea lui Traian s-a făcut lumină, acum înţelegea inexplicabila răceală a Mariei faţă de persoana lui. Cel puţin faptul că nu era vorba de un alt bărbat, era o consolare, dar nu suficientă pentru a-i domoli gelozia şi mai ales mândria de bărbat înşelat de nevastă.
Nu a intrat peste cele două amante, a coborât scările spre vestibul şi după   ce şi-a tras un pardesiu, a luat umbrela şi a părăsit casa. Devenise obişnuinţă ca la intervale de timp, un locuitor al casei, suferind o decepţie sentimentală, să ia drumul străzilor, în special al Căii Călăraşilor. Mai mult a orbecăit în bezna nopţii, bătând drumurile, întorcând situaţia pe toate faţetele. Din fericire, nu era un obtuz, ştia că sunt unii oameni predispuşi să aibă legături fizice cu persoane de acelaşi sex, doar că nu se aşteptase ca una dintre ele, să fie chiar soţia sa. Consecinţele, în caz că va declanşa o procedură de divorţ pe acest motiv, puteau fi groaznice. Maria şi Enid, conform legilor ţării, comiteau o infracţiune gravă şi erau pasibile de închisoare. Scandalul le-ar fi anatemizat şi oamenii plini de prejudecăţi le vor condamna, iar pe arhitect îl vor ocoli uitând de prietenie. Însăşi educaţia lui Tavi va deveni o problemă. Ce avea de făcut în această situaţie? Era preferabil să ţină secretul ascuns în familie şi nici măcar nu ştia dacă Doru şi Maşa trebuiau să-l afle prea repede. Cu siguranţă trebuia ţinut copilul departe de influenţa mamei şi a iubitei sale. Poate că era timpul să reevalueze stadiul relaţiilor cu mama sa naturală. La nuntă, Doru fusese cel care o invitase, cel mai probabil era că între cei doi exista un canal de comunicare. Mai multă vreme petrecută de bunică alături de nepot, era un pretext care nu putea naşte un refuz. Dar îi trebuia un răgaz pentru a se calma şi ca să-şi anunţe părinţii de intenţiile sale.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Paşii îl purtau prin locurile tinereţii sale, în oraşul pe care-l îndrăgea, dar de care din diferite motive, fusese obligat să se despartă, uneori pe lungi perioade. Pentru el, bătrânul cu părul albit total, care în ultimul timp fusese copleşit de cea mai mare durere posibilă, pierderea Maşei, fiinţa care-l sprijinise la greu oferindu-i necondiţionat iubirea, ajungând până la părăsirea locurilor natale, străzile reprezentau amintirea unei alte vieţi şi-l făceau să se gândească nostalgic, la vârsta când, tânărului de-atunci îi era imposibil să se gândească la bătrânul de azi.
Venise în Capitală pentru simplu motiv că era dorit la petrecerea dată de fiul şi nora sa, cu ocazia celebrării Nunţii de Argint, douăzeci şi cinci de ani de când îşi puseseră verighetele pe deget. Nu avuseseră un mariaj prea fericit, îşi dăduse uşor seama de asta şi Maşa chiar observase înaintea lui, dar au rămas împreună, la bine şi probabil la rău, iar acum doreau să arate lumii ataşamentul unuia faţă de celălalt. Iar el, ruginitul general, trebuia să facă parte din decorul acestei piese încă neterminate, tragicomedia de zi cu zi, generaţie după generaţie, a bărbaţilor Comnen.
După ce părăsise Casa Centrală a Armatei unde fusese invitat la o reuniune a Veteranilor de Război, a luat-o pe bulevard, spre Cişmigiu, dar în ultima clipă a pornit spre Podul Izvor. Dorea să ajungă în cartierul Uranus şi să aducă un omagiu vechiului său prieten din anii terminării Şcolii de Război, Dragoş Greceanu, care plecase şi el, nu cu multă vreme în urmă, către cele veşnice. Vorbise cu fiica lui şi i-a promis că va trece pe la ea, în cursul după-amiezei acelei zile. Cunoştea o familie de ţigani florari, de la care cumpărase de când se ştia, buchete ingenios aranjate. Vechii săi furnizori probabil că acum aveau aceeaşi vârstă cu el, dar afacerea mergea mai departe derulată de copiii lor, meseria moştenindu-se din tată-n fiu, sau mai bine spus din mamă-n fiică, asemenea celorlate îndeletniciri.
A trebuit să-şi amâne intenţia, când un afiş dintr-o vitrină a teatrului Bulandra i-a sărit în ochi. Cu litere de-o şchioapă erau înşiruite câteva nume, artişti care-şi expuneau lucrările în foaierul teatrului. Pe afiş era numele cuiva cunoscut, Sofia Polack, fiica vecinilor săi de pe Insulă. Curiozitatea l-a făcut să întrebe la casa de bilete a teatrului, dacă poate vizita expoziţia. Era posibil, dar trebuia să cumpere un bilet pentru spectacolul din acea seară şi să se socotească norocos, era ultima zi când artiştii plastici îşi expuneau lucrările în acest loc. A decis imediat să rămână şi să viziteze mica expoziţie, probabil că nu va fi ceva de durată şi avea de altfel timp suficient după asta, să ajungă la fiica lui Dragoş.
O domnişoară de la intrarea în foaier i-a înmânat un pliant, pe care s-a oprit să-l citească, înainte de a vedea lucrările. Erau biografii succinte ale artiştilor, despre scurtele cariere, păreri ale criticilor şi titlurile lucrărilor expuse. În dreptul Sofiei Polack figura o singură lucrare intitulată Medic… meditând. S-a gândit că era cel puţin ciudată alăturarea celor două cuvinte şi a devenit curios aşteptându-se la cine ştie ce bazaconie. Aproape regreta că-şi pierde timpul pe aici, dar a dorit să-şi ducă la capăt intenţia de a vedea lucrările. Rămăsese acelaşi om care avea oroare să nu termine ceva odată început.
Singurul tablou expus de Sofia era tocmai în extremitatea cealaltă a foaierului, fiind amplasat într-o nişă care-l izola complet de cadrul expoziţional. Pe rând şi aproape fără să observe celelalte lucrări, a parcurs în câteva zeci de secunde întreaga distanţă care-l depărţea de adevărata ţintă. Nu era nimeni în faţa tabloului, aşa că avea şansa să-l admire în linişte. Oricare ar fi fost subiectul, se gândea s-o trateze pe fată cu indulgenţă, doar era vecina sa de pe Insulă.
Şocul pe care l-a simţit odată ajuns în faţa lucrării, a fost cât pe ce să-l doboare. A simţit pe moment că nu avea pic de aer, i se pusese în gât nodul care-l împiedica să respire.
-Alo, domnu’, vă este cumva rău? Oameni buni, aduceţi un scaun şi apă, altfel tipul ăsta o să moară în foaier!
-Mulţumesc domnişoară, dar deja mă simt mai bine. De vină este numai emoţia.
-Pe legea mea, despre ce lucru năzdrăvan vorbiţi? Este doar un simplu tablou cu tipul ăsta în halat de doctor, care nici măcar nu cred că este real.
-Poate că ştia pictoriţa ce ştia. Poate că l-a cunoscut personal pe omul portretizat astfel şi poate că privitorului de rând îi scapă ceva.
-Anume ce? Un tip atrăgător, probabil că un iubit sau fost iubit, i-a captat atenţia preţ de… o secundă.
-Simplul fapt că este singura ei lucrare, pe care a expus-o destul de izolat cum se vede, foarte departe de lucrările colegilor, este grăitor şi ne sugerează că artista este extrem de ataşată faţă de rezultatul strădaniilor sale, este foarte selectivă şi autocritică. Tuşele alcătuiesc o compoziţie asemănătoare unui proiect arhitectural.
-Probabil sunteţi un afurisit de critic, abătut prin împrejurimi.
-Nu sunt critic, dar îmi place frumosul, oriunde s-ar afla şi aici este în faţa noastră şi sare în ochi. Spuneţi-mi, am văzut în treacăt că unele lucrări sunt reţinute, deci asta înseamnă că au fost vândute. Tabloul acesta este cotat la ce valoare? Aş dori să-l achiziţionez acum.
-O clipă, să mă uit pe desfăşurător. Da, uite figurează aici, o mie cinci sute de lei. Este un preţ un pic piperat pentru o începătoare. Mai doriţi să-l achiziţionaţi?
-Cu certitudine, da! Cum procedez?
-Am să pun mai întâi o plăcuţă cu reţinut. O să vă cer câteva date de pe buletinul cu  numele dumneavoastră şi adresa, ca să vă expediem lucrarea după efectuarea plăţii.
-Pe care o voi face pe loc.
Doru purta întotdeauna o sumă însemnată de bani cu el, mai ales cînd era plecat de pe Insulă. A scos din compartimentul mare al portofelului cinsprezece hârtii de o sută de lei şi naiv le-a întins supraveghetoarei din sală.
-Nu cred că m-aţi înţeles. Eu vă dau o notiţă cu numărul de inventar al tabloului, dumneavoastră completaţi un formular de achiziţie, mergeţi binişor cu amândouă hârtiile la casierie şi plătiţi acolo. Apoi în maxim trei zile de la închiderea expoziţiei, veţi prim printr-un curier sau prin serviciile Poştei Române, mult râvnitul după cum văd, tablou.
-Mai repede nu se poate? Peste două zile vreau să-l ofer cuiva cadou.
-Cum astăzi este ultima zi, deci teoretic se poate. Nu vă supăraţi că sunt un pic indiscretă, dar pe cine doriţi să-l „fericiţi“ cu asemenea dar?
-O să vă spun pentru că aţi fost foarte amabilă, am să-l dăruiesc persoanei din tablou, chiar în ziua când părinţii săi aniversează douăzeci şi cinci de ani împreună, celebrând-o printr-o nuntă de argint.
-Frumos, dar tot nu înţeleg ce legătură aveţi dumneavoastră?
-Tânărul medic din faţa noastră este nepotul meu, iar cei care organizează petrecerea sunt fiul şi nora mea. Pictoriţa este fiica unor vecini şi suntem doar cunoştinţe.
-Acum înţeleg şi o să vă spun ce n-am spus încă la nimeni, tabloul ăsta mă înfricoşează, parcă în el îţi vezi trecutul, prezentul şi viitorul, iar nepotul dumneavoastră deja ştie asta. Mi-e teamă că pe bietul doctoraş îl aşteaptă mari încercări. Şi apropo, este medic?
-Este rezident în ultimul an şi o mare promisiune pentru chirurgia românească.
-Probabil vă simţiţi mândru că vă este nepot, iar domnişoara Sofia cu siguranţă este îndrăgostită de băiat. Sper să fie amândoi fericiţi împreună.
Apolodor Comnen a dorit pe loc să termine această conversaţie, care aducea mai mult a interogatoriu, obligându-l aproape la confidenţe pe care nu dorea să le facă. Deja vorbise prea mult şi asta nu era în firea lui.
-Mulţumesc încă o dată pentru informaţii şi ajutor, merg la casierie să achit preţul tabloului.
        S-a îndreptat grăbit într-acolo, scăpând la mustaţă de tirul unei noi serii de întrebări. Peste exact zece minute, după ce se abătuse pe la florărie, urca în pas vioi ca în anii tinereţii, Dealul Spirii.
…………………………………………………………………………………………………………………………
Sofia depăşise toate cele cinci stadii ale bolii endemice caracteristice familiilor moderne, care poartă numele generic de divorţ. Cândva negase cu încăpăţânare că între Tavi şi ea rămăsese doar ceva searbăd, un ritual de împerechere animalic, un substitut de iubire fizică, în lipsa celei sufleteşti. Atunci când absenţa soţului devenise mai mult decât evidentă şi anticipase o relaţie adulterină din partea lui, simţise furia care o împinsese la rândul său în patul fostului profesor de arte, dar asta fusese de mult, la fel ca încercările de reconciliere, de numeroasele şedinţe de consiliere matrimonială. Împăcarea între cei doi nu apăruse şi ea, Sofia Comnen, căzuse într-o depresie totală care i-a secat izvorul creativ şi a condamnat-o la inactivitate. Şi-a recâştigat viaţa în momentul acceptării că n-avea rost să rămână într-o relaţie fără viitor şi atunci a cerut divorţul.
Distrugerea unei relaţii nu înseamnă întotdeauna sfârşitul şi pentru ea n-a fost decât începutul unei vieţi noi. Şi-au distrus familia pe care au crezut-o durabilă, dar au câştigat fiecare câte o viaţă nouă şi alte perspective de a fi fericiţi. Au început jocuri noi, au primit cărţi noi… dar au pierdut iar. Cel puţin, de această dată vina nu le aparţinea şi fuseseră amândoi la un pas de fericire.
Convalescenţa caracteristică oricărei boli se apropia de sfârşit, Octavian Comnen preluase halatul şi bisturiul de chirurg, ea terminase această epuizantă lucrare la care lucrase luni bune. Cu toate acestea, simţea un gol în suflet şi nu ştia ce avea de făcut ca să-l umple. Poate că nu fusese o idee rea să se retragă în Apuseni, spre Valea Ampoiului. Trebuia să aibă mai mare încredere în propria intuiţie care o îndemna să-şi urmeze visul. Sărmanul Traian fusese hotărât s-o ajute, numai că moartea i-o luase înainte. Acelaşi blestem al morţii cu aripile negre care-i răpise într-un interval scurt pe Kay, pe Jess, pe Traian şi pe mătuşa sa, Lelia.
Mai avea de stat aici o săptămână, simţea de ceva vreme nevoia de a pleca din această casă atât de caldă şi de primitoare în lunile de vară, dar atât de rece şi pustie odată cu trecerea toamnei. Totuşi, trebuia să mai aştepte câteva zile, actualul cap al familiei, Octavian Comnen, îi convocase pe toţi în acest loc, pentru sfârşitul săptămânii. Aflase şi numele celor care vor veni, desigur Tavi cu cei patru copii, mama sa, Maria, însoţită de soţia Enid, cele două se legaseră oficial prin cununie undeva în străinătate, bunica Irina Greceanu, care în ciuda vârstei ţinea să fie prezentă, Lenny şi Victor Partin, A.B. şi Georgina B., finii lui Octavian şi spre marea sa surpriză, Grig Athanasiu, nepotul mamei sale, Delia, însoţit de logodnica sa, Diana Manu, rezidenta care fusese încredinţată aceluiaşi Tavi. Nu în ultimul rând exista şi o invitată specială în persoana domnişoarei Regina Varlam. Era evident că fostul său soţ era în mijlocul atenţiei generale şi tuturor celor care vor fi prezenţi, li se va rezerva un rol.
Ea personal nu dispunea decât de iubirea ce o purta celor două vlăstare ieşite din propriul pântece, de mintea de artistă, de mâinile şi ochii care-i materializau talentul. Mai exista şi o casetă de valori, undeva, într-o bancă din Marea Britanie, care adăpostea mai multe perle rare şi de o mare frumuseţe, pe care nu se îndurase să le vândă. Câteva le pescuise singură, dar cele mai frumoase îi fuseseră oferite de Kay.
Avea încă ceva de dăruit familiei Comnen şi era un lucru care nu ştia dacă va fi acceptat de aceştia. Un tablou imens, opera monumentală, admirată de singurul om care avusese acces în casă cu excepţia ei, Nea Drăghia Calomfirescu. El i-a spuses că lucrarea părea o frântură ruptă din realitate. Ce bine ar fi dacă ar avea dreptate, dar ca orice artist autentic, avea propriile îndoieli. Fondul principal al pânzei îi reprezenta pe membri în viaţă ai familiei care fuseseră surprinşi într-un prim plan asemănător unei fotografii de la începutul secolului XX. Se inspirase din acele prime zile de la începutul verii, când locuiseră împreună o săptămână în această casă. Prin modul de distribuţie în lucrare, dorise să sugereze relaţiile de apropiere sau de conflict dintre personaje. Maria şi Enid erau în partea dreaptă, înlănţuite de mijloc cu câte un braţ din care nu se vedea decât umărul şi palma, cea a tătăroaicei, uşor destinsă cu privirea pierdută în zare. Maria se uita ţintă la faţa partenerei, citindui-se în ochi iubirea pasională şi fără limite pe care o purta. În mijlocul tabloului, Irina, stătea pe un fotoliu cu Angel în braţe, care-i întindea un colier din coral, iar Tavi, în spatele bunicii, privind ca Enid în neant, fără a-i acorda vreo atenţie mamei, pe care, deşi era alăturată lui, nici măcar n-o atingea, mâinile stând pe umerii bunicii. Ceilalţi trei copii formau grupul, asemenea unui arc de cerc aflat la baza tabloului. Cristi  săruta fruntea lui Kiky, Robby plângea oarecum nemulţumit că fusese uitat, dar nu era tocmai aşa, degetele Mariei îi mângâiau creştetul.
Sofia îşi permisese să adauge câteva elemente care se abăteau de la realitate şi cel mai evident, dar care-i dăduse mari bătăi de cap, fusese modul de a se introduce în tablou. Printr-un ingenios procedeu plasase într-un loc favorabil, o oglindă veneşiană care o reflecta în timp ce picta. În imaginea oglinzii puteai să vezi o miniatură a tabloului, desigur un pic neclară, dar şi un cvasiautoportret al artistei, aflată în toiul actului creativ. Dacă pe Irina o reprezentase la o vârstă aşa cum arăta în fotografiile din tinereţe, pe ea însăşi se pictase cum credea că va arăta peste douăzeci de ani, ca un indiciu subtil că atinsese maturitatea deplină din punct de vedere artistic.
Nu era o lucrare conformistă, ceva care să se încadreze academic în vreun curent artistic, iar una dintre ingenioasele metode de introducere a tuturor membrilor familiei într-un cadru atât de restrâns pentru profunzimea temei, a fost găsit de Sofia în trecutul îndepărtat al familiei cu rădăcinile în Bizanţ. Radu Comnen şi fosta sa soţie Hypatia, Apolodor Comnen împreună cu Maşa, precum Traian Comnen, toţi trecuţi în nefiinţă, s-au regăsit în acelaşi loc alături de cei vii, privind de undeva din fundal, fiecare dintr-o miniatură, din câte un tablou care aducea mai mult cu o icoană orientală, căci Sofia folosise o culoare care conţinea pudră de coral şi praf de perle, pentru a le reda chipurile. Efectul pe care-l produceau aceste icoane, nu putea fi decât magnific şi simboliza faptul că dincolo de graniţa dintre viaţă şi moarte legătura  continua, între cei morţi şi cei vii.
Nu în ultimul rând, mai exista un personaj în tablou, nu era un membru de sânge sau prin alianţă al familiei, dar fusese toată viaţa lui un apropiat al Comnenilor şi Sofiei nu i se păruse drept să fie omis. Era vorba de Drăghia Calomfirescu, pe care-l introdusese de asemenea printr-un procedeu ingenios. Undeva, în fundal, exista o fereastră ce dădea spre locul de separare al apelor. O barcă şi un pescar, se îndreptau neabătut spre clădirea din faţă. Afară era lumină şi soare, spre deosebire de interior, unde lumina era exclusiv de provenienţă artificială. Artista crease intenţionat acest contrast, poate pentru a-l evidenţia pe luntraşul al cărui chip nu era suficient de vizibil, dar ale cărui haine îl identificau cu certitudine pe Drăghia. Pe un colţ al bărcii, se desluşea şi numele ambarcaţiei, Magadan, o dovadă în plus şi o încercare de a înlătura orice confuzie.
Sofia presimţea cumva că lucrarea nu era terminată, povestea încă nu se sfârşise şi cerea un epilog, cu siguranţă, neaşteptat. De aceea lăsase în tablou o zonă neutră, cu elemente care puteau fi modificate. Undeva, în dreapta Irinei şi a lui Tavi, se afla un scrin de culoarea mahonului, o piesă inexistentă în inventarul Casei dintre ape. Dacă se va ivi ocazia să facă vreo schimbare şi nu se îndoia de asta, tocmai acolo va fi locul potrivit. Chiar în cazul că nu se va întâmpla ceva, tabloul era suficient de consistent pentru a fi considerat finalizat.
A sorbit din paharul plin pe trei sferturi cu Armagnac, golindu-l dintr-o înghiţitură, imediat simţind focul care-i alerga prin trup. Nu era o băutoare permanentă, azi îşi permisese un pahar cu brandy-ul din rezerva lui Tavi, pentru că aproape îşi terminase misiunea în acest loc. Mai rămâneau aceste ultime zile şi apoi era liberă să alerge spre cealaltă parte a ţării, unde cine ştie ce altă viaţă i se pregătea.
…………………………………………………………………………………………………………………………