Ultimul hit – fragmente

5. UH

Pentru Marius, orele de la şcoală parcă nu se mai terminau, instituţia însăşi îi apărea ca făcând parte dintr-un coşmar, unde profesori şi colegi, se reuniseră cu scopul să-i îngreuneze viaţa. Nu reuşise să-şi facă prieteni, era un puşti închis, despre care psihologul şcolii îi spusese tatălui că era introvertit. Desigur că Haralambie Demetriad nu înţelesese aproape nimic, nu făcea parte din categoria oamenilor foarte şcoliţi şi credea că nici odrasla lui nu va face prea mulţi purici pe băncile instituţiilor de învăţământ. Era însă singurul copil pe care-l putuse avea, deci ţinea foarte mult la el. Muncea de dimineaţă până seara ca să nu-i lipsească nimic, era curat îmbrăcat, avea întotdeauna rechizitele cerute de şcoală, mama îi încropise chiar o mică bibliotecă.
Spre deosebire de ceilalţi copii, Marius nu era mort după unele distracţii ca de pildă, filme, sport sau colecţionarea timbrelor, lectura nu-l pasiona, la joacă era văzut rar, nu pentru l-ar fi oprit părinţii, ci pentru că prefera s-o facă în izolarea casei, în magazia din spatele curţii. Aici îi era împărăţia, printre vechiturile din care îşi construise propria reşedinţă. Un scaun tapiţat, şchiop de un picior, dar dres în grabă de copil, era tronul. Un lampadar mai bătrân decât bunica din Bucureşti, de care agăţase un felinar găsit pe maidan, era candelabru, masa pe care tatăl său prepara porcul de Crăciun, era locul de ospăţ, iar un tablou jerpelit care încadra o fotografie de grup cu ofiţeri şi soldaţi, reprezenta certitudinea că nu era singur ci însoţit de curteni.
Acum venise ca să dea curs primei provocări din viaţă. Cumpărase două ţigări Litoral, luase din bucătăria mamei un chibrit şi dorea să fumeze, aşa cum o făceau oamenii mari. Mai întâi se asigură că nu era nimeni prin apropiere, scoase ţigara din banderola de hârtie care o ţinuse aproape de geamăna sa, o puse în gură, scăpără un băţ şi trase primul fum. Se înecă, era un pic iute, dar la cea  de-a doua inhalare, simţi aroma tutunului. Nu era chiar aşa de rău, mai trase două fumuri, apoi stinse ţigara într-o farfurioară ciobită. Nu credea că va mai repeta prea curând această experienţă, aşa că aruncă ţigara nefumată, împreună cu chiştocul şi scrumul, în cazanul cu gunoi din spatele curţii. A mers către cişmeaua din grădină, unde s-a spălat pe dinţi cu pastă Menta şi pe mâini cu săpun de casă. Se reîntoarse în magazia lui, cugetând la ultima lui aventură.  
Stătea ore întregi aici, nu fără să facă nimic, Doamne fereşte, răsfoia în permanenţă nişte partituri pe care le găsise aruncate în coşul de gunoi din curtea şcolii. Erau foarte vechi, unele făcute ferefeniţă, hrana generaţiilor de cari aciuate prin Cancelarii şi camere cu materiale didactice. Probabil că vreun responsabil cu ele, se gândise că sosise timpul să le caseze, aşa că o făcuse…  aruncându-le la gunoi. Dar Marius le-a recuperat, le-a pus în ordine, nu aruncase nimic şi acum culegea roadele stăruinţei sale. Avea ceva idee de teorie muzicală, dar îi trebuia un instrument, aşa, ca să experimenteze. Primise de ziua lui de la bunica, un joc Lego, pe care nici măcar nu-l desfăcuse. Mama se supărase când fiul ei l-a schimbat pe o muzicuţă cam veche, dar cu schimbător. Din fericire, aflase cam târziu şi asta după ce-şi ascultase fiul cântând. Avea ceva cunoştinţe muzicale dobândite mai ai ales pe vremea frecventării alături de mama sa, Alida Roşu, bunica lui Marius, a Bisericii Reformate de care aparţineau. Acum, puiulul ei, micul Marius, interpreta cu o ştiinţă dobândită nu se ştie cum, o piesă de Christian Sebastian Bach. O făcea puţin cam naiv, dar Eleonora s-a trezit plângând, cu siguranţă că odrasla ei primise de la Bunul Dumnezeu har, un har până acum nebănuit de nimeni. De atunci nu l-a mai tulburat, fiind convinsă că Marius îşi va găsi şi singur propriul drum.
Copilul a descoperit după numai o lună, toate secretele cântatului la muzicuţă. A început să asculte concertele difuzate la radioul din sufragerie şi a descoperit că interpretarea dată de el era departe de ceea ce auzea. Nu dezarmă şi apelând la profa de Muzică, o întrebă care-i diferenţa între muzicuţă şi orchestră. Aceasta râse bine dispusă, îl trase deoparte şi-l întrebă la rândul ei curioasă de preocuparea copilului:
-Demetriad, de unde până unde această pasiune a ta? Văd în catalog că eşti un elev cel mult mediocru, chiar la muzică n-ai depăşit niciodată nota şapte, dacă-mi amintesc bine în clasa a cincea media ta la sfârşit de an a fost şase, şi acum brusc, te interesează muzica simfonică?
Copilul se blocase, tonul imperativ şi un pic aspru, îi cam tăiase din elan, dar totuşi curiozitatea învinse:
-Doamna…
-Tovarăşa profesoară!
-Tovarăşa, eu am găsit acum ceva timp la coşul de gunoi din curte nişte partituri, le-am studiat şi am desluşit câte ceva, apoi adrenalina îi oferi o doză de curaj. Tovarăşa, eu pot să le cânt la… muzicuţă!
     -Extraordinar, un Paganini al muzicuţei şi eu n-aveam habar că mi-este învăţăcel! Ha, ha, ha!
Copilul se întristă, acum a realizat că era mai bine să-şi păstreze bine ascunse secretele, în magazia din spatele casei.
-Bagă-ţi minţile în cap Demetriad, pune-te cu burta pe carte, intră în rândul celorlalţi. Tu nici măcar pionier nu eşti! Ai ajuns în clasa şasea şi umbli teleleu, fără griji. Partidul m-a pus aici…
Nici măcar n-o mai băga în seamă, bătea câmpii, asta o auzise chiar din gura tatălui său ori de câte ori era un discurs la radio. Trebuia s-o părăsească iute pe profa de Muzică, aşa că profită de o clipă când aceasta se oprise din morală pentru a face observaţie unei fetiţe că n-avea pampon, şi dispăru pe nevăzute. Terminase orele de curs din acea zi, aşa că o luă agale spre casă. După nici zece paşi, simţi pe umăr o palmă a cuiva care-l atenţionă să se oprească.
-Puştiule, stai o clipă!
Marius îl cunoştea pe tânărul care-l stopase din drum. Lucra la şcoală, era un fel de administrator, om bun la toate. El era cel care dregea când se strica vreun lavabou la grupurile sanitare, curgea vreun calorifer, înlocuia un geam spart. Se mai ocupa de aprovizionare, de îngrijirea terenurilor şi a sălii de sport, a sălii de festivităţi şi a serbărilor şcolare. Copiii se adresau lui pe numele mic, aşa dorea şi era foarte popular printre puştime.
-Andrei, bună! Sunt grăbit pentru că ai mei mă aşteaptă la cină, ce vrei de la mine?
-Puştiule, am auzit fără să vreau dialogul tău cu Lady Godiva.
-Cu profa de muzică? Aşa îi spui?
-Da! O să ştii ce înseamnă mai târziu. E o adevărată scorpie, dedicată trup şi suflet învăţăturilor corifeilor marxişti. Nicio urmă de empatie, de sentiment părintesc! Nu trebuie să fi trist, aşa se comportă cu toţi, n-are ceva special împotriva ta.
-Cu toate astea o aperi! Dacă ar şti cum ai poreclit-o, ar vorbi cu directorul să te alunge din şcoală.
-Dar n-o să afle dacă nu-i spui, nu-i aşa? Te-am oprit însă pentru cu totul altceva. Ai învăţat să cânţi la muzicuţă după partiturile aruncate de Lady Godiva?
-Şi cei cu asta?
-Aş dori să te ascult, poate că din asta va ieşi ceva.
-Azi n-am la mine muzicuţa, poate altădată.
-Va fi mâine, tu adu-o! Ne întâlnim în sala de sport după ore. Nu-ţi fă griji, nu vom fi singuri, mai sunt şi alţi copii care vin pentru audiţie.
-Audiţie? Ce înseamnă asta? Nu doresc să mă vadă nimeni cu muzicuţa. Dacă o dau în bară, cu toţii au să râdă de mine şi voi ajunge calul de bătaie al tuturor.
-Asta n-o să se întâmple, ţi-o garantez! Şi fiindcă observ teama ta, tu vei fi ultimul audiţionat, vom fi singuri aşa că lasă frică deoparte!
A mâncat foarte puţin la cina luată împreună cu părinţii şi a răsuflat uşurat când mama i-a făcut semn că se poate apuca de lecţii. Numai că lui nu-i era gândul decât să ajungă cât mai repede în magazia din spatele curţii. Din fericire, în ziua următoare n-avea decât ora de matematică şi de limba română şi două ore de atelier. Avea de rezolvat o problemă de geometrie şi de învăţat pe dinafară o poezie pe care de fapt o ştia deja, pentru că îi plăcuse foarte mult, Lacul, de Mihai Eminescu. Matematica îi dădu ceva bătăi de cap, cu toate astea nu a fost nevoit să ceară ajutorul mamei.
Îi duse caietul cu tema efectuată, iar Eleonora după o verificare amănunţită, se declară mulţumită.
-La literatură n-ai de scris?
-Pentru mâine avem de învăţat pe de rost Lacul.
-Şi…
-Ştiu poezia.
Apoi el a început să recite:
…………………………………
Lacul codrilor albastru…
………………………………..
Mama îl privi admirativă, cu toate că diriginta îi repetase de nenumărate ori că rezultatele la învăţătură ale fiului ei demonstrau că băiatul era cel mult un elev mediocru, în sinea ei ştia că Marius avea ceva special, era diferit de ceilalţi copii, avea un har pe care încă nu şi-l descoperise, iar de asta nimeni încă nu-l băgase în seamă. Poate că în curând puiul ei va ieşi din apăsătoarea mediocritate şi va răsări ca o stea pe firmament.
-Mami, mă duc în magazie să-mi fac ordine printre lucruri şi să citesc un pic. Am luat o carte de la bibliotecă despre familia de muzicieni Bach şi trebuie  s-o citesc într-o săptămână, asta este regula.
-Bine puiule, dar să nu stai până târziu. Şi noi aici în casă avem reguli, stingerea se dă la fix zece fără un sfert, la nouă intri la baie să fii curat pentru a doua zi.
Era un copil bun şi ascultător, iar Eleonora regretă că i-a repetat o regulă pe care Marius n-o încălcase niciodată. Totuşi, era intrigată de tot mai desele retrageri spre magazia din spate. Ştia că încearcă să cânte şi chiar se întreba dacă încercase şi alte partituri, aşa că după un ceas se îndreptă într-acolo. Constată cu satisfacţie că fiul ei progresase, cânta tot aceeaşi bucată de Christian Bach, numai că de această dată o făcea cu mult mai bine. Îşi spuse că probabil cineva îl îndrumase şi se gândi să-i spună şi lui Haralambie ce ispravă de băiat aveau amândoi. Poate că ar fi trebuit să-l transfere la Şcoala de Muzică pentru a-şi dezvolta talentul.
,,Prostii, prea devreme! Poate-i doar o toană, o joacă de copii. Dacă se plictiseşte după o lună? Mai bine merge în continuare la şcoala de aici. Mai târziu, vom vedea.“
Se înşela profund, Marius merita cu siguranţă mai multă atenţie şi dacă ar fi rămas încă cinci minute şi-ar fi auzit fiul interpretând straniu, în modul său personal, la muzicuţa rudimentară, Sonata Lunii, după o partitură ale cărei note, abia se mai distingeau. Dar lui nu-i păsa, o făcea mai mult intuitiv, aşa cum învăţase să cânte la muzicuţă, fără să-i arate cineva. Nu prea înţelegea cheile şi măsurile, habar nu avea de valorile notelor, optimi, sferturi, jumătăţi, diezii şi bemolii îi erau străini, dar totuşi cânta, şi o făcea bine.
Avea un ceas deşteptător vechi, un aşa-zis CFR pentru că era imens şi obsevă că limba mică era lângă cifra nouă, iar cea mare se apropia de doisprezece, aşa că strânse partiturile, puse muzicuţa la locul ei în cutie şi o luă cu el împreună cu o foaie, cea mai rablagită dintre toate. O împături cu grijă şi o aşeză în buzunarul de la piept al bluzei de joacă cu gândul s-o alăture muzicuţei, în ghiozdan. Stinse lumina, nu înainte de a privi încă odată încăperea devenită aşa de dragă, închise uşa şi se lăsă pe mâinile mamei pentru a-l îmbăia.
Cele patru ore de curs au trecut greu, doar la geometrie profesorul i-a verificat caietul unde-şi trecuse tema, clătină oarecum neîncrezător din cap şi-l privi pe sub ochelari. Apoi brusc, îl invită la tablă.
-Demetriad, nu sunt convins că tu ai rezolvat problema pentru acasă, sau cel puţin n-ai făcut-o singur. Ca să scapi de mine recunoaşte, mama sau tata te-au ajutat, sau poate un frate mai mare!
-Domnule profesor, m-am descurcat singur, dar dacă n-aş fi putut, mama m-ar fi ajutat.
-Aha, încerci să-mi spui pe ocolite că mama ţi-a sugerat soluţia.
De această dată Marius nu mai lăsă loc de interpretare.
-Tata era la serviciu, iar mama spăla şi călca în altă cameră atunci când eu îmi făceam temele, iar fraţi sau surori, n-am.
-Scumpule, dacă este aşa, uite, îţi dau o problemă, iar tu încerci s-o rezolvi. Ai douăzeci de minute, pentru că atât a rămas din oră. Dacă o duci la bun sfârşit, ai un zece de la mine, dacă nu, înseamnă că ai minţit şi ai un doi. Te mai întreb odată…
Dar nu fu nevoie să mai rostească vreun cuvânt, elevul Demetriad Marius începu să scrie cu creta pe tablă, enunţul, demonstraţia şi rezolvarea problemei de geometrie. Copiii acum şuşoteau în bănci, colegul pe care-l ştiau, dispăruse şi un alt Demetriad îl sfida pe profesorul de matematică folosindu-se de armele acestia, tabla şi creta. Cu doar un minut înainte ca timpul să expire, Marius părăsi locul execuţiei, problema era rezolvată exemplar.
-Bine Demetriad, ai un opt de la mine, ţi-l trec în catalog la Cancelarie, acum n-am timp.
-Era vorba de un zece, profesore Kallo!
-Ai grijă Demetriad cum te adresezi!
-Aşa cum trebuie s-o fac în faţa cuiva care n-are cuvânt!
Copiii au rămas cu toţii pironiţi în băncile lor, nici măcar nu auziseră clopoţelul care anunţa sfârşitul orei. Ceea ce făcuse Demetriad, era fără precedent, înfruntase un profesor şi-l adusese într-o postură jalnică de muţenie.
Kallo a dispărut într-o clipă, cu catalogul strâns la piept, urcând ca o furtună scările care duceau spre Cancelarie. A fumat două ţigări una după alta, hotărându-se să nu spună nimănui păţania de la ora lui din clasa a şasea B.
Moş ,,Pară”, instructorul de atelier, poreclit aşa din cauza formei capului fără niciun fel de păr pe creştet, îi deprindea pe puşti, cu tainele tâmplăriei. Avea drag de pupilii săi, mai ales că el şi soţia nu fuseseră binecuvântaţi de Dumnezeu cu vreun urmaş. Se ataşase mai ales de Marius, pe care-l considera mai neajutorat, cu toate că era foarte docil. Dar parcă avea două mâini stângi, pânza de traforaj se rupea numaidecât, burghiul devia pe alături, cleiul nu lipea, nimic nu-i reuşea puştiului. Şi avea o lucrare de trimestru pentru care trebuia să ia o notă. Moşul avea răbdare cu el, dar nu putea să-i neglijeze pe ceilalţi.
-Băiete, cred că trebuie să lucrăm împreună mai mult, dar asta în afara orelor de curs, ca un fel de meditaţii! Am să discut cu dirigintele şi cu părinţii tăi.
În sfârşit s-au consumarat şi cele două ore de Atelier, iar Marius o luă agale către sala de sport. Acolo surpriză, veniseră vreo treizeci de copii, preselectaţi de Andrei. Acesta era împreună cu directoarea şcolii şi profa de muzică, Lady Godiva cum o poreclise tânărul. Directoarea, o femeie foarte tânără, le făcu semn copiilor să se aşeze pe băncuţele de sport care ocupau perimetru sălii. Se înghesuiră un pic pentru că sala era destul de mică.
-Copii, de fapt întâlnirea trebuia să aibă loc în sala de festivităţi, dar după cum ştiţi se renovează, aşa că audiţia se va face aici. Am o listă cu numele voastre, fiecare va ieşi la rampă ca să ne arate ce ştie. Dorim să alcătuim câteva ansambluri, de dansuri, un cor şi o formaţie de mandoline. Tovarăşul Galoş Andrei, va fi cel care se va ocupa de voi, din partea organizaţiei de pionieri şi de UTC, tovarăşa profesoară Stănescu Lucica va superviza toate activităţile culturale. Curaj copii şi să ştiţi un lucru de la mine, niciunul dintre voi nu va fi lăsat pe dinafară!
Andrei deschizând un caiet gros a citit numele primului candidat. Era o fetiţă de numai nouă ani, probabil elevă în clasa treia. Venise îmbrăcată pentru balet, iar tânărul se aşeză la pianul pe care tot el împreună cu instructorul de atelier şi profesorul de sport, îl cărase din  sala de festivităţi, până aici. O melodie oarecum săltăreaţă şi fetiţa smulse la sfârşit din partea publicului ad-hoc, aplauze pentru interpretare.
Profa Stănescu a notat ceva pe caietul ei, apoi a rostit sec:
-Roibu Olguţa, ansamblul de balet. Se pregăteşte următorul candidat, elevul Nicolae Nicolae.
Un elev un pic prea grăsuţ, de la clasa paralelă a şasea A, a recitat cu convingere o serie de poeme din lirica clasică, fiind imediat repartizat ansamblului de teatru. Rând pe rând fiecare dintre cei prezenţi au ieşit în faţă, nimeni nu a părăsit supărat încăperea, căci nu existase vreun candidat respins. Pentru ansamblu de mandoline totuşi, n-au fost opriţi decât patru instrumentişti.
Marius începea să se întrebe ce căuta el aici, n-avea treabă cu niciun ansamblu, el ştia doar să cânte la muzicuţă şi asta de foarte puţină vreme. Ca prin vis îşi auzi numele rostit de profa Stănescu şi ca un robot, păşi în mijlocul sălii.
-Curaj, Marius! Tu cântă, eu te acompaniez la pian. Ce-ai pregătit?
Băiatul scoase partitura împăturită din buzunarul cămăşii şi o înmână pianistului de ocazie. Apoi cu o infinită grijă scoţându-şi muzicuţa din cutiuţa ei, a şters-o cu batista aşteptând o clipă semnalul de la Andrei. Acesta mijise ochii nevenindu-i să creadă ce conţinea partitura. Dar cu toată starea de agitaţie pe care o simţea, dădu semnalul aşteptat de micul interpret. Şi atunci se produse magia, împreună cântau un foarte îndrăgit cântec pentru oamenii din această ţară. Acordurile inconfundabile ale lui Deşteaptă-te Române, treziră sentimente diferite celor două profesoare. Dacă directoarea simţise fiori şi amintiri plăcute, cântase pe parcursul studenţiei acest cântec interzis pe atunci alături de colegi, profei de muzică îi produse o frică animalică. Se îndreptă iute către uşa sălii şi părăsi încăperea. Pentru a doua oară în aceeaşi zi, Marius reuşise să alunge un profesor. Roxana Scărlătescu, colegă de clasă, aleasă în ansamblul de mandoline, fusese alături de el însuşi, martora evenimentelor unice, şi avea să fie cea care va povesti celorlalţi colegi întâmplarea din sala de sport, dând naştere legendei lui Marius Demetriad.
-Marius Demetriad, ansamblul de mandoline, rosti directoarea abia stăpându-şi lacrimile. Copile, azi mi-ai produs o mare bucurie, îţi mulţumesc, dar altădată nu ne mai lua pe nepregătite. N-ai făcut nimic rău, cântecul nu este ilegal şi poate că peste ani, va deveni cântecul nostru de căpătâi, Imnul Ţării!
-Felicitări Marius, cânţi admirabil! Cine te-a învăţat, mai ales cum de ştii să cânţi după partitură?
Băiatul dădu din umeri, semn că n-avusese un profesor, iar Andrei a înţeles că avea în faţă un autodidact, poate un viitor geniu al muzicii.
-Nu-ţi fie teamă, chiar dacă în acest moment nu crezi, ai să înveţi foarte repede să cânţi la mandolină, poate că o să te acomodezi cu pianul, instrument… oarecum din familia muzicuţei. Profa Stănescu, după ce o să-i treacă frica, ne va ţine la toţi lecţii de teorie muzicală. Peste un an vom fi împreună prezenţi aici, sau de ce nu în sala de festivităţi renovată şi vom vedea ce progrese a făcut fiecare.
Anul a trecut şi Marius ştia despre muzică incomparabil mai mult, la fel şi despre instrumente. Andrei, care nu era de fel novice, îl învăţase primele acorduri la mandolină, iar băiatul descoperi că mânuirea ei, era cu mult mai simplă decât i se păruse la început. Trebuia răbdare şi mai ales mult exerciţiu pentru formarea digitaţiei.
Într-zi de duminică, l-a însoţit pe Haralambie, tatăl său, dis-de-dimineaţă amândoi luând tramvaiul spre Dudeşti Cioplea, locul unde se ţinea săptămânal, Târgul Talciocului. Situat într-o groapă, locul numindu-se Balta Albă, târgul era înţesat de lume, unii vindeau te miri ce, alţii căutau şi cumpărau câte ceva la preţ de chilipir. Demetriad-tatăl, venise pentru o butelie de aragaz, dorea să-i uşureze viaţa tovarăşei de viaţă, care până acum gătise la o maşină cu lemne sau încălzea mâncare pe un reşeu electric. Tocmai achiziţionase un aragaz de la un evreu care pleca în Palestina, fără butelie pentru că se trezise târziu şi omul o vânduse deja. Ţinea în buzunar o mică avere, două mii cinci sute de lei, pe care-i adunase cu greu, pe parcursul unui an. Renunţase pentru asta la popasurile în cârciuma din apropierea fabricii, şi unde, după fiecare chenzină, el şi colegii se cinsteau cu câte o baterie de vin. Se lăsase şi de fumat, obicei prost dobândit din vremurile cât fusese cătană.
Acum, amândoi, se strecurau prin puhoiul de oameni spre locul unde au aflat că puteau găsi lucrul râvnit. Erau numai doi vânzători, unul chiar avea trei butelii şi niciun cumpărător. Haralambie dădu roată uitându-se nu la butelii, ci la un aparat de sudură autogen, un furtun cu arzător, ale căror stăpân era vecin cu multiplu deţinător al buteliilor. Cu aer de cunoscător, bătu aerul a lehamite cu palma, spre disperarea vânzătorului.
-Nici nu te mai întreb de preţ, starea sculei matale o face inutilizabilă, spune şi dumneata se adresă vecinului cu butelii, îţi faci treaba cu porcăria asta care-i stricată nu într-un loc, peste tot, parcă a fost buşită de vreun tanc.
-Nene, nu-ţi convine, pleci şi laşi pe altul. Nu-i bună reclama care o faci. Strică afacerilor!
-Mata, dacă ai avea buteliile astea găurite, te-ai încumeta să le vinzi?
-Marfa mea e prima, trei butelii noi-nouţe, la două mii şase sute bucata.
-Aşa scumpe s-au făcut? Acum un an am cumpărat una cu o mie opt sute bucata.
-E marfă rară, nu se mai găsesc la liber, le primeşti numai cu aprobarea Comitetului Sindical, şi asta dacă eşti salariat.
-Şi dumneata cu siguranţă că eşti unul barosan dacă ţi s-a dat avizul să cumperi trei butelii.
Omul se albise la faţă crezând că avea de a face cu cineva de la „Controlul Muncitoresc”. Mai avuse probleme în trecut pentru că el cu asta se ocupa, vindea buteliile pe care în mod fictiv, Comitetele Sindicatele din câteva întreprinderi, le aducea chipurile, pentru oamenii muncii. După ce-şi oprea comisioanele de rigoare, operaţiunea se repeta. Dar azi nu prea era în apele lui, Talciocul îşi trăia ultima săptămână de viaţă, locul fiind cuprins într-un plan de sistematizare. Edilii se pregăteau să instaleze aici un vast şantier pentru construcţia sutelor de blocuri cu mii de apartamente, care se vor ridica în viitorii ani. Afacerea lui era pe cale să se ducă pe „Apa Sâmbetei“.
-Dacă vrei să cumperi de la mine, ne tocmim şi îţi fac rabat.
-Cât îmi laşi la preţ dacă m-aş decide să cumpăr de la mata’?
-Două mii două sute ar fi bine?
-Fugi de aici, atâta bănet pentru o butelie care costă oficial şase sute de lei? Poate că o mie nouă sute ţi-aş da.
-Două mii o sută, ultimul preţ!
-Poate iau de la omul de lângă dumneata. Tataie, butelia matale-i de vânzare?
-Sigur că da tinereţe, două mii şapte sute cincizeci de lei.
Marius privea la oamenii care se credeau negustori şi se amuza teribil, era evident că speculanţii de butelii erau înţeleşi, de fapt nu exista decât un proprietar şi acesta era cel care se tocmise adineauri cu taică’său.
-Hai tată, n-avem nevoie de o butelie în plus, interveni şi el în discuţie, mai bine cumpărăm cu banii aştia o maşină de spălat mamii şi un radio din ăla mare, cu pick-up.
-Două mii cinzeci de lei şi batem palma!
-Ia două mii şi zi mersi, peste două săptămâni îţi confiscă comuniştii taraba ca să pună în loc blocuri. Se alege praful de negustoria lui mătăluţă.
Omul împinse butelia spre Haralambie şi întinse mâna după bani.
-Mai întâi o probăm, uite vecine zece lei, te rog lasă-mă să folosesc furtunul şi arzătorul tău de pârlit porci.
-Acu’ sunt bune, nu le-a mai călcat şenila?
Omul zâmbi cu subînţeles pentru că îi ghicise jocul şi-l ajută să conecteze furtunul. Un chibrit şi totul era în regulă, butelia într-adevăr era nouă şi fără defecte. Numără de două ori câte zece hârtii albastre cu chipul Bălcescului pe ele, repetă numărătoarea şi îi întinse banii vânzătorului, după ce-l puse să semneze cu creion chimic pe un petic de hârtie, consfinţind astfel semilegal, tranzacţia.
-Mariuse tată, acum hai acasă! Ne aşteaptă maică’ta cu masa de prânz!
A observat-o chiar înainte să iasă prin poarta mare a târgului, pe o pătură întinsă în praful drumului, alături de alte obiecte la care nu te-ai fi putut gândi că pot să stea împreună. O lampă de gaz, colecţia revistei Sport şi Tehnică între anii 1962 şi 1966, o trusă pentru manichiură, un cântar arhaic, o râşniţă de cafea din alamă, un cuţit vânătoresc, un gherghef cu o pânză neterminată de brodat şi alte lucruri mai mult sau mai puţin folositoare, iar pe margine, o chitară, cu două coarde lipsă şi una ruptă exact la jumătate. Marius o luă în mână, era un pic prea mare pentru el, dar de curiozitate întrebă:
-Mamaie, cât vrei să-ţi dau pentru asta?
Femeia în vârstă fu surprinsă de băiatul adolescent din faţa sa care insista să afle preţul acestui obiect care-i trezea unele amintiri.
-A fost a fiului meu, căzut în luptele pentru cucerirea Budapestei. L-au îngropat acolo şi mi-au trimis printr-un camarad care a supravieţuit, galoanele lui, era locotenent şi fusese înaintat în grad cu o săptămână înainte, câteva poze şi această chitară de care nu s-a despărţit până la moarte.
-Şi de ce o vinzi mamaie?-o întrebă Haralambie înduioşat de trista poveste a bătrânei.
-Deh, nevoia maică, nevoia! Sunt săracă, am pensie mică şi aproape mor de foame.
-Cât vrei pe ea?
-O sută de lei, că e stricată.
Marius care o întorsese pe toate părţile se uită rugător la taică’său. Acesta care ieşise bine din afacerea cu butelia, se gândi preţ de un minut şi apoi întinse femeii hârtia de o sută, iar băiatul strânse la piept preţiosul obiect.
A doua zi a luat-o cu el să i-o arate lui Andrei de la care dorea un sfat, cum s-o facă funcţională şi mai ales dacă ştia pe cineva care să-l înveţe s-o mânuiască. Tânărul instructor, o studie la rândul său întorcând-o pe toate părţile şi evident satisfăcut i-o returnă lui Marius.
-Pe spate, fabricantul şi-a lăsat marca şi anul când a fost creată. Dacă nu este o contrafacere, băiete, dispui de o mică avere, o comoară la care alţii doar ar visa. National Tampa Ped, o chitară fabricată peste ocean în 1938, într-o stare foarte bună. Nu te speria, cordajul se reface, dar priveşte griful din lemn de nuc şi cutia de rezonanţă probabil din lemn de păr lăcuită cu Dumnezeu ştie ce aplicaj secret. Sunt impecabile, nici măcar o zgârietură şi spui că vechiul proprietar a deţinut-o chiar pe front? Mare noroc a dat peste tine puştiule!
Marius rămăsese fără glas, uitându-se cu aer tâmp spre Andrei şi neştiind ce să facă. Stăpânea destul de bine mandolina, putea face chiar solo-uri. Probabil că se va descurca şi cu chitara, dar cine o va putea face funcţională.
-În oraş, pe Calea Victoriei, lângă Teatrul Ţăndărică, este un magazin de instrumente muzicale care are un atelier de reparaţii şi montaje. Cunosc pe unul  dintre meseriaşi, cel care acordează înstrumentele cu coarde. Mandolinele noastre au trecut prin mâinile lui aşa că poţi să ai încredere. Te duci cu taică’tău şi-l rogi din partea mea, să te ajute cu chitara. Îţi scriu numele lui pe un bileţel.
Lucrurile luaseră o turnură serioasă, Marius fusese atins de un fior nemai-încercat până atunci. Anticipa că viaţa lui va fi legată de acest instrument magic şi fără să vrea, se maturizase, depăşindu-şi condiţia de copil. Era ca un fel de Schimbare la Faţă, până şi Haralambie, tatăl său, observase asta, iar când l-a rugat să meargă în oraş, acceptă neaşteptat de repede sub privirile mirate ale soţiei sale, care nu-l cunoştea sub această ipostază blândă.
Meseriaşul care le fusese recomandat, un om cu părul alb, dar poate mai tânăr decât Haralambie, studie pe îndelete chitara, o ciocăni cu dosul arătătorului ascultând cu urechea lipită rezonanţa, apoi clătină din cap.
-Este un instrument bun, dar trebuie schimbat cordajul în întregime. Coborâţi la parter şi cereţi să vă dea pachetul de strune numărul patru.  Cumpăraţi-l şi vă întoarceţi la mine.
Totul a durat trei minute, Haralambie a plătit la casă treizeci şi opt de lei şi împreună cu fiul său, au revenit în atelier.
-Acum lăsaţi-mi timp cam două ore, să le montez şi s-o acordez. Mergeţi în Grădina Cişmigiu sau la vreun cinematograf. Când veţi reveni o să găsiţi chitara gata pregătită pentru a sta în braţele unui artist!
Era o zi frumoasă de toamnă târzie, aşa că au ales plimbarea pornind agale pe Bulevardul 6 Martie. Vizavi de  restaurantul Capitol, o tânără prăjea castane şi le vindea mai ales tinerilor liceeni de la Liceul Lazăr. Haralambie poftea să guste micile trufandale şi a cumpărat o pungă mare. Marius nu mâncase în viaţa lui aşa ceva şi se lăsă rugat de tatăl său.
Au intrat în Cişmigiu şi s-au aşezat pe băncuţele cu scaune apropiate. Tatăl îi întinse punga, nu înainte de a-l avertiza.
-Castanele fierbinţi te ard la mână, dar cele reci n-au niciun farmec, mai ales că parcă nu mai au gust. Aşa că mai bine le spargi şi cojeşti fierbinţi, sufli în miez şi apoi îl mănânci.
Lui Marius i-a plăcut gustul castanelor coapte, iar imaginea lor doi, tată şi fiu, împreună, pe băncuţă, mâncându-le, i-a rămas vie toată viaţa, precum cea a meşterului lutier care după trecerea celor două ore, i-a înmânat chitara, nu înainte să-i facă proba, interpretând un Canon în Fa major. Băiatul rămase pironit cu ochii la omul care-l vrăjise.
-Cândva o să cânt şi eu ca dumneavoastră, poate chiar la chitară.
-Vrei s-o încerci? Uite, dacă pui trei degete aici, iese un Do Minor, le schimbi aici, ai un Mi Major, mai pui un deget, îţi iese un frumos Fa. Apoi le combini! Trebuie mult exerciţiu, dar se pare că tu ai ceva experienţă, amicul Andrei ţi-a făcut iniţierea. Ca să te ajut, îţi împrumut o carte cu acordurile şi explicaţii.
-Meştere, nici măcar nu ştiu cum să vă mulţumesc în numele fiului meu. Să-mi spuneţi cât costă?
Lui Marius îi reuşise primele acorduri şi chiar încropise o bucăţică muzicală nostimă, spre propria bucurie.
-Nu vă costă nimic! Priviţi-l! Este născut pentru asta! Dumnezeu i-a trimis o chitară minunată aproape în dar şi v-a îndrumat paşii către mine. Nu vreau decât ca pe viitor, când va urca pe scenă, să-şi amintească de mine, că am contribuit şi eu cu o părticică, la gloria lui.
.………………………………………………………………………………………………………
…un glas puternic din public, s-a ridicat deasupra murmurelor care marcau pregătirea următorului hit al grupului. Pe desfăşurător figura o melodie românească, un pic mai recentă, cântată în limba română, deşi exista şi varianta în limba engleză, Călătorie în Oraş, Trip in the City, foarte apreciată şi piesă de rezistenţă în discoteci. Un DJ celebru, care iubea Bucureştiul, a reuşit un mix extraordinar la una din desele sale aparaţii în cluburile oraşului de pe Dâmboviţa.
Douăzeci şi opt, Dom, cântă-ne Douăzeci şi opt, răsună glasul şi mulţi ochi se îndreptară spre posesor, un om între două vârste, destul de onorabil dacă îl judecai după costumul decent. Era tuns ca baschetbaliştii din NBA şi asemenea lor, era foarte înalt.
Începu să cânte în gura mare:
……………………….
De constituţie sunt slab,
Aş spune că anemic.
……………………….
Câteva ironii completate de râsete, sugerau că tipul nu era nici slab, nici anemic, dar aproape imediat, au fost acoperite de alte câteva zeci de glasuri care fredonau melodia ce marcase o generaţie, un abil protest artistic îndreptat în acea vreme, împotriva ipocriziei şi demagogiei comuniştilor.
Marius îşi reaminti pe loc toate acestea şi le făcu semn celorlalţi componenţi ai formaţiei că o schimbare de program era dorită şi necesară, aşa că a dat semnalul de start al hitului. Beţele lui Cornel Jay, chitarele lui Dinu Titmouse şi ale lui Bică Starling, au redus la tăcere publicul, iar glasul molcom la început a lui Marius Dom, s-a făcut auzit clar în fiecare colţişor…
.………………………………………………………………………………………………………………………
……………………….
De constituţie sunt slab,
Aş spune că anemic.
La trup mai mult firav,
Dar glasul am puternic
Şi strig din răsputeri:
Prieteni, cât sunt tânăr,
Să-mi staţi alături sinceri.
Şi ăsta nu-i un moft,
Priviţi un magic număr,
Am douăzeci şi opt.
 
Vreau să cânt, că am glas,
Vreau liber s-alerg la pas.
Vreau să stau doar cu voi,
Daţi-mi tinereţea înapoi!
……………………….
Publicul, în cea mai mare parte a sa constituit din elevi, studenţi, tineri muncitori, era în delir. Dom reuşise să-i monteze în aşa fel încât cu toţii cântau refrenul alături de grup, aproape urlându-l. Nu era o melodie în primă audiţie, dar veniseră în această seară şi sala Clubului Tineretului se dovedise a fi neîncăpătoare, tocmai pentru a o asculta, ritmul ei şi versurile trezind în sufletul fiecăruia dintre cei prezenţi, un entuziasm pe care cu greu şi-l puteau explica. Până şi supraveghetorii, special aleşi de „prim-ul“ de la UTC, pentru a păstra ordinea şi disciplina în sală, fuseseră luaţi de val şi urlau alături de ceilalţi.
O cameră montată în spatele lojelor VIP-urilor nomenclaturiste, înregistra impasibilă, automat, absolut tot ce se petrecea în sală şi spre uimirea lor de a doua zi, cenzorii care se adunaseră pentru a face o analiză a spectacolului, s-au trezit beşteliţi ca la uşa cortului de şeful seviciului de propagandă care venise la şedinţă însoţit de doi tipi cu feţe lungi şi triste, probabil doi mahări de la Comitetul Central. Se înşelau doar parţial, unul într-adevăr era de acolo, dar cel de-al doilea venea de la Direcţia Unu a Securităţii. De altfel, chiar el îi luă în tărbacă pe cenzori, chiar mai aspru decât cenzorul-şef.
-Băi dobitocilor, băi boilor, sunteţi chiar aşa tâmpiţi încât sub ochii voştri nişte poponari îşi bat joc de tovarăşu’, de tovarăşa, de partid, de clasa muncitoare, de ţărişoara noastră. Şi ne mai mirăm că străinii ne poartă sâmbetele!
-Dar cine putea să bănuiască to’arşu’ colonel că DOM­-ii puteau fi aşa parşivi, aşa mârşavi, să ne facă una ca asta, tocmai nouă, cei care le-am creat condiţii de muncă şi creaţie?-completă „prim-ul“ care se alăturase la masa prezidiului.
Restul celor prezenţi înlemniseră, dar încă nu pricepeau ce se întâmplase. În afara entuziasmului, nu se încăierase nimeni, spectatorii părăsiseră disciplinat la final sala şi nici măcar nu puteau reproşa formaţiei ceva, cântase integral piese româneşti, de altfel foarte decente.
-Decente!-parcă le citi gândurile securistul. Douăzeci şi opt, decent? Cred că măgarii din judeţul Teleorman unde m-am născut, au mai multă minte decât voi şi mai cred că locul vostru este la noua crescătorie de porci din Popeşti, să le râniţi rahatul! Ia citiţi aici!
Individul scoase un catastif gros cu coperţi roşii pe care ochii lor curioşi, au desluşit clar titlul scris cu litere mari şi aurii:
      „CONSTITUŢIA REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA”
-Deschide la articolul douăzeci şi opt, dobitocule, i se adresă celui din apropierea sa.
Omului, speriat precum un iepure alergat de vânător, îi tremurau degetele ca naiba, astfel că a fost nevoie de intervenţia „prim-ului”, care după ce a răsfoit câteva pagini, s-a oprit la paragraful indicat.
-Acum citeşte, dar cu glas tare că sunt cam surd!-glumi pervers omul cu ochi albaştri.
     Art. 28. Cetăţenilor Republicii Socialiste România li se garantează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi a demonstraţiilor.
-Ei, acum creierele voastre de melc au înţeles?
Observându-le privirile încă tâmpe, colonelul Leontin Bulangea, a izbucnit într-un râs dement.
-Ceată de avortoni ejectaţi direct din pizdele mamelor voastre în traftiruri de curve, copiaţi versurile şi alăturaţi-le articolului din Constituţie! Hei, tu, operator de rahat, bagă filmul pe monitor.
Scribălăii nu mai pridideau să mâzgălească filele din blocnotesuri, de teamă să nu le scape cumva ceva. Deodată au îngheţat aproape toţi simultan, în sfârşit au înţeles, versurile cântecului erau cu adevărat subversive, iar modul de interpretare scenică, la graniţa între batjocură şi afront, nu lăsa urmă de îndoială asupra mesajului.
-Da mujicilor, aşa cum spune poponarul de Marius Demetriad, avem o Constituţie slabă dacă permite unui gagiu de teapa lui să-şi bată joc de ea, „să strige în gura mare“, că vrea „să alerge la pas“, adică liber, să stea „alături de voi“, adică sub masca libertăţii cuvântului, să instige la revoltă şi chiar s-o declanşeze. Prea multe coincidenţe ca individul s-o fi făcut întâmplător. Acum se pune întrebarea dacă a fost pus de cineva. Dar asta nu-i treaba voastră! Înainte să vă arunc asemenea unor otrepe bune de nimic, vreau să le puneţi botniţă javrelor astea. Scormoniţi-le prin repertoriu şi eliminaţi-le bucăţile chiar dacă şi o virguliţă a fost pusă suspect. Nu putem să-i excludem de pe scenă, s-ar putea naşte un scandal internaţional, se pare că ruşilor le place de „omul în negru“. Avem încă nevoie de gazele lor, de petrol, de cărbunele de la Krivoi Rog, să ne ajute să terminăm grupurile nucleare de la Cernavodă. Dar voi făceţi-vă treaba voastră că am eu grijă de specimen, Marele Godac din anturajul „Prinţişorului“, semn aşteaptă.
Izbucni în acelaşi râs dement care i-a înfiorarat nu numai pe funcţionarii speriaţi, ci şi pe cei doi activişti de seamă.
-Apucaţi-vă de treabă tovarăşi, altfel vă dau eu altceva de care să vă apucaţi, mai spuse, apoi se ridică brusc şi râzând la fel de demenţial, a părăsit sala de şedinţe lăsându-i sideraţi, pe cei prezenţi. După mai puţin de un minut, colonelul de Securitate Leontin Bulangea, aproape că-i uitase.
Efectele punerii sub supraveghere, nu s-au făcut simţite imediat. Formaţia încă mergea în turnee, doar că în străinătate aproape de loc, nu prea le mai erau de ajutor cei de la ARIA. Pretextul era simplu şi tot mai auzit de artiştii din România, cheltuieli prea mari, beneficii prea puţine aşa că erau sfătuiţi să accepte tutela organizaţiilor de partid şi tineret, să străbată ţara în lung şi lat.
După ce a fost convocat în biroul colonelului Coriolan Pantiş, Marius a primit o săpuneală zdravănă de la cel care-i prelucrase pe cenzori.
-Sunt lent-colonel Bulangea Leontin de la Securitatea Statului şi m-am deranjat până aici „înălţimea ta“, să-ţi mulţumesc pentru că ne-ai reamintit unul dintre articolele Constituţiei.
-Nu ştiu despre ce vorbiţi tovarăşe colonel, răspunse ironic Marius.
-Nevinovatul de tine! Băi ipochimen jegos, chiar şi acum încerci să-ţi baţi joc de noi. Bă, pe mine mama nu m-a dus la biserică, eu m-am călit în focul revoluţiei şi al luptei de clasă! La viaţa mea, pe mulţi ca tine i-am trimis unde    le-a fost locul, să sape la sare, să scoată minereu de plumb sau să care cu cârca pământ la Canal. Poate că ţi s-a făcut şi ţie dor de „mititica“!
-În continuare nu ştiu ce nevoie aveţi de mine aici, poate că sunteţi vreun afurisit de provocator! Tovarăşe colonel, vă rog să uzaţi de grad şi funcţie şi să-l zvârliţi afară pe omul ăsta care mă ameninţă şi mă jigneşte.
Coriolan îngheţase în fotoliul său. Puştiul ăsta întrecuse orice limite şi l-a pus într-o situaţie groaznică. Probabil că nu ştia cu cine are de-a face. Încercă  să-i facă un semn discret să se astâmpere, dar mâna îi paraliză când văzu ochii securistului aţintiţi asupra sa. Degetele ca nişte gheare ale „vizitatorului“, înhăţară un pix de pe masă pe care-l oferi tânărului.
-Ia o coală de hârtie şi dă o declaraţie că în textele astea nu ai pus nimic subversiv la adresa partidului şi statului. Ai zece minute.
-Nu dau nicio declaraţie şi nu vă recunosc autoritatea. Sunt artist şi modul meu de a mă exprima prin muzică nu vă priveşte. Arestaţi-mă şi veţi declanşa un scandal imens!
-Băi Coriolane, dar ăsta micu’ nu-i lipsit de curaj! Puţini au deschis botul şi mai puţini l-au înfruntat pe Leo. Să ştii că-mi placi băiete, ar putea ieşi ceva bun din tine, cu condiţia să ajungi pe mâini bune. Dă-mi contractul Coriolane!
Omul îl apucă cu forţă şi-l rupse în sute de bucăţele.
-Şi ăsta-i doar începutul, contractul tău cu Ansamblul Armatei, s-a vaporizat. Urmează cel cu ARIA. Doar nu credeai că n-avem ac de cojocelul mata’. Azi nu mai folosim decât în cazuri extreme cătuşele şi celulele, avem şi alte mijloace ca să vă educăm pe voi, rebelii. În câteva săptămâni ai să te milogeşti de mine să te repun pe scenă, până atunci căutaţi-vă tu şi jegoşii tăi, locuri de muncă pe şantiere! Ca necalificaţi!
Exilul n-a durat decât o săptămână. Locotenent-colonelul Bulangea Leontin a fost retrogradat şi apoi dat afară din Securitate. Deşi avea un pomelnic mare cât casa de abuzuri, ultraje, scandaluri şi beţii, cauza bruştei schimbări de macaz în privinţa lui, a fost simplă. Şeful său direct care l-a promovat şi-l ocrotea, în timpul unei vizite oficiale cu şeful statului, a cerut azil politic într-o ţară occidentală.
.……………………………………………………………………………………………………………………
 

Lasă un răspuns